Doamne, cât am iubit-o pe Lina!
Locuia departe; sus pe legheleu.
Era o ţigancă mult mai bătrână decât mama
dar îmi spunea cele mai frumoase poveşti,
de vitejie, de dragoste, de sacrificiu, de onoare.
Făt Frumos era mereu
un băiat cu ochi albaştri cu numele meu.
– Da’ care ţi-e dragă, maică?
– Ei Lino, Lenuţa, parcă n-ai şti!
Îmi era atât de ruşine!
Mă întreba la fel în fiecare seară.
Îi răspundeam de fiecare dată la fel.
– Bine maică, bine!
Dar şi Niculaie, cât a iubit-o pe Lina!
Doar pe ea, doar pe ea,
chiar dacă „duşmance alunecoase ca şerpii
voiau să mi-l ia puiule, să mi-l ia!”
Făt Frumos cu numele meu
nu se temea să umble noaptea prin pădure.
A trecut prin foc şi prin apă
să-şi salveze mireasa din braţele împăratului „verde”.
– Lino, dar de ce zmeul avea ochi de foc?
– Păi cum de ce dragule?
să-l pârlească, să-l ardă pe Făt Frumos.
– Ei, fire-ar să fie de păcătos!
Când Lina s-a dus de tot,
Niculaie m-a luat pe genunchii cu pantalonii rupţi
și mi-a spus că am crescut, că acum sunt mare,
că Lina mă vede de undeva de sus.
– Da’ ştiu.
Mi-a spus ea mai demult
că într-o zi o să se urce la soare!
– Eu nu îţi ştiu spune poveşti.
– Nici nu poţi, Niculaie!
Tu ai vocea zmeului răguşit
care domnea peste împărăţia de la soare-răsare.
Mi-a spus Lina într-o seară, pe ploaie.
