Natura, când fiecare strop de ploaie înseamnă viață. Când fiecare strop de viață înseamnă iubire

natura_cu_ploaie_3Plouă. Griul orașului e și mai gri, nemișcarea aia a nepăsare din jurul betoanelor caselor în care oamenii se ascund de stropii de ploaie nu e ”acasă”, e doar un loc în care poți să pretinzi că ”aici locuiesc eu”. Da, materia brută numită trup locuiește acolo, dar tu, ăla adevărat, chiar simți că acolo, ascuns între pereții zugrăviți ai casei, chiar trăiești?

Plouă. Oamenii, cei normali, se ascund de stropii de ploaie, și poate că așa e și firesc să fie, să te pui la adăpost de vremea rea de afară, să nu cumva să răcești și, apoi, să-ți curgă nasul. Și, dacă îți curge nasul și ești o ”ea”, se duce naibii tot machiajul și adio farmec! Iar dacă ești un ”el”, nu mai poți să stai cu mușchii încordați, că îți curge și mai tare nasul și se duce naibii imaginea de macho cel puternic și viril de numa’. Iar ăstea-s lucruri care nu dau deloc bine la întâlnirile cele dătătoare de viață din terase, cluburi, chefuri, chestii din ăstea colorate, care, nu-i așa?, te fac să simți că trăiești.

Plouă. Cei care ”nu-s normali” se uită cu jind pe geam, către natura din depărtare, și nu e neapărat să vezi ceva care să te ducă cu gândul la ceea ce înseamnă natură. E de ajuns să te uiți pe geam și să-ți imaginezi, să simți ce e dincolo de nemișcarea moartă a orașului. Și, odată conectat la viață, nu ai cum să rămâi nepăsător, trebuie… nu, nu trebuie, vrei să ieși afară, pentru că simți că, altfel, e ca și cum ai refuza să îți asculți pornirile ălea interioare puternice, pornirile ălea interioare care ascund în tine scânteia dătătoare de viață. Și cum poți să te ascunzi de viață? Da, întrebare tâmpită, dacă e să te raportezi la clișeul numit civilizație umană, pentru că, așezându-te pe tine, cel care tânjești după viață, în mijlocul mulțimii, clar, ești un rebut. Așa, și?

natura_cu_ploaie_4

Am urcat în mașină și am plecat. Am oprit după câteva zeci de minute, am luat rucsacul în spate și am ieșit în ploaia deasă de afară, întâi pe ulițele asfaltate ale satului, apoi (ce bine!), prin noroiul cărărilor care duc către pădure, către inima naturii, acolo unde (și nu e nevoie să ai imaginația foarte bogată), dacă lași liniștea să te ia în brațe auzi viața pulsând în jurul tău. Și am simțit-o cu fiecare strop de ploaie care a intrat prin haine, făcându-mă să simt un fior intens, scânteile ăstea de viață care, uneori, cad din cer și se contopesc cu pielea mea mă fac să mă simt viu cu adevărat. Pentru că asta e ceea ce te face să fii viu cu adevărat, faptul că poți să simți, să simți intens fiecare crâmpei de viață care își întinde rădăcinile către tine. E greu să descrii în cuvinte, un cuvânt nu spune nimic dacă privirea ți-e goală, dacă focul ăla din tine care ar trebui să ardă cu vâlvătăi e stins.

Natura e însăși viața. Și viața asta e ca un emițător puternic, care emite în toate direcțiile, încercând să îi găsească pe cei care simt, pe cei vii. Și cei care simt, cei vii, aud chemarea, iar zbuciumul ăla interior care te face să vrei să evadezi din lumea confortabilă creată de civilizație devine tot mai puternic, și tot ce poți să faci e să asculți chemarea, apoi, odată ajuns în natură, să zâmbești cu toată ființa: ”trăiesc!”. Și a trăi înseamnă, în primul rând, să iubești. Să iubești cu pasiune, fără să lași rațiunea să încerce să-ți stingă focul interior numit suflet – locul unde se naște iubirea. Acea iubire pasională care te face să te arunci cu capul înainte, fără să te mai intereseze că s-ar putea să suferi (și, inevitabil, cei care chiar simt, care chiar trăiesc, care chiar iubesc, o să sufere).

natura_cu_ploaie_2

Ce e aia iubire? Ce e aia pasiune? Nici într-un caz nu e ceea ce te face să te arunci în brațele celuilalt încă din prima zi, ori a doua zi, ori a treia zi… Aia e doar o nevoie fiziologică apărută ca rezultat e reacției chimice de la un moment dat. Că oamenii confundă nevoia de a face ”dragoste” repede, repede, să nu cumva să piardă ocazia, asta nu e pasiune, nu e dragoste, e doar o nevoie fiziologică, ca și atunci când te scapă pipi și simți că trebuie neapărat să te ușurezi. Atât. Sau e ca și cum ai ieși în natură și ai face rapid o poză, apoi ai pleca, bucuros că s-a terminat, către confortul de acasă.

Pasiunea e cu totul altceva. Întâi vrei să vezi tot ce se poate vedea, pentru că îți dorești asta, pentru că vrei să lași ochii să creeze puntea către suflet. Apoi vrei să simți mirosul, parfumul iubirii, a pasiunii crescânde, vrei să simți toate nuanțele parfumului acela îmbătător, fără să te întrebi ce-o fi asta, doar de dragul de a simți. Apoi vrei să atingi, cu vârfurile degetelor ori strângând cu disperare, toată ființa din fața ta. Vrei să simți cum fiorul îți străbate degetele, palmele, brațele, trupul și ajunge acolo înăuntru, să lași atingerea să se transforme în curcubee cu care să îmbraci ființa din fața ta. Apoi vrei să guști, ușor, încercând să-ți stăpânești foamea, chiar dacă uneori te pierzi și muști sălbatic. Și pot să treacă clipe, ore, zile, săptămâni, iar tu să fii bucuros că poți să simți toate astea, să fie de ajuns să simți toate astea, să-ți fie de ajuns să auzi cum respiră, să-ți imaginezi ce visează, să aștepți să deschidă ochii și să-i întâlnești privirea.

natura_cu_ploaie_6

Am ajuns acasă. Ud, murdar de noroi, cu frigul pătruns în oase, dar cu ochii arzând, spunând: ”Am avut o zi minunată!”


Leave a Reply

Your email address will not be published.