Recunosc, mi-a venit să plâng atunci când Wilson, prietenul creat de Tom Hanks, în filmul “Naufragiatul”, a căzut de pe plută și a rămas singur, plutind în derivă. Și m-a durut și pe mine atunci când naufragiatul se lupta cu valurile, cu singurătatea, cu el însuși, încercând disperat să ajungă la Wilson, cândva o simplă minge de volei, acum o parte din sufletul lui. La care parte din tine să renunți?
Redare aleatorie. Rob Dougan – Furious Angels. În miez de noapte, poți să te prefaci că fuga e doar o înșiruire de pași, unul după altul, într-un tempo ridicat, uneori prea ridicat. Înăuntrul tău, nu. Acolo, fuga are un cu totul alt înțeles. Muzica și versurile care-ți răsună în căști creează tot felul de lumi. În unele te regăsești, în altele te pierzi și încerci să găsești drumul înapoi. Înapoi într-o lume în care, asemeni naufragiatului, încerci să dai un sens existenței tale, încerci să găsești urme familiare pe care să le urmezi. Către ce? Unii încearcă să te tragă de mânecă, spunându-ți că asta e calea cea dreaptă, alții te împing de la spate, încercând să-ți dea un imbold care să te facă să intri în rând cu lumea. Și, creând sau preluând clișee cărora li se dau share pe rețelele de socializare, se pomenește des despre spirit. Așa, un cuvânt aruncat la vedere, pentru că dă bine. Dar câți dintre oameni au așa ceva înăutrul lumii lor fizice? Spiritul, se zice, e nemuritor. Atunci, de ce s-ar reproduce, doar ca să iasă la numărătoarea umană? Nu, nu cred că oamenii sunt toți cu sufletul la purtător. Nu cred că cineva sau ceva, atunci când se mai naște încă un om, în mult prea aglomerata lume, pune câte o scânteie din asta, numită suflet, în fiecare nou-născut. Cred că mulți sunt doar carcase umblătoare, rezultat al procreerii la întâmplare. E de ajuns să privești în jur, la fețele lipsite de orice expresie, la ochii goi ai umblătorilor umani. Și-atunci, spiritele sunt doar niște naufragiați în lumea asta? Și dacă da, există o plută cu care pot să se întoarcă în lumea lor?
În fața mea, cinci persoane, doi bărbați și trei femei, se plimbau în noapte, discutând cine știe despre ce. Am trecut ușor printre ei, încercând să nu-i deranjez de la ale lor. Lara Fabian – Adagio. E incredibilă vocea femeii ăsteia. Iar versurile cântecului atât de pline de dragoste. Nu cea născută din citate și clișee. Ci dragoste. Am auzit de atâtea ori spunându-se, cu emfază “Eu nu fac sex, eu fac dragoste”, și aproape că mi-e milă de cei care spun asta, încercând să pară Tristan, când de fapt sunt doar simpli purtători de organ genital, organ care, de altfel, le și conduce viața. Crezând că așa sunt spirituali, iar sexul opus o să cadă pe spate de la atâta admirație, nu reușesc decât să fie penibili. Pentru că, în majoritatea cazurilor, cei care spun asta nu urmăresc decât un singur lucru. Sex. Iar dacă sex nu e, de unde atâta dragoste degeaba? Dragoste e, poate, atunci când, stând lângă persoana de lângă tine, o privești, o asculți respirând, o simți cum ți se cuibărește în suflet, iar asta înseamnă atât de mult încât tot ce vrei e să păstrezi momentul ăla cât mai mult, să nu strici cu nimic frumusețea pură izvorâtă din magia creată atunci când două suflete se îmbrățișează. Și nimic altceva nu contează. Ori poate ăsta e un defect de percepție al cuiva care continuă să creadă că, totuși, dragostea nu e doar un cuvânt.
Dream Theater – Trough her eyes. Unul din cele mai frumoase cântece create vreodată. Am alergat mai mult decât de obicei și am uitat, de multe ori, să respir, încercând să-mi ascult gândurile, iar noaptea, confidenta pașilor mei alergând printre lumi, începe să pară mai întunecoasă decât de obicei. Am luat-o către casă. Eu și Wilson, pe care l-am recuperat dintre valuri, și pe care l-am așezat înapoi pe pluta de salvare a cuiva care, cine știe, poate are nevoie de el. Pentru că, la un moment dat, fiecare o să ajungă să-și descopere părți ale sufletului pe care nu le știa acolo. Și-atunci, odată descoperite și scoase la lumină, bucățile ălea de suflet o să creeze un Wilson, iar acel Wilson o să fie cel care o să te ajute să construiești pluta cu care, atunci când va veni timpul, o să poți ajunge acolo unde simți că ți-e locul. Însă, la fel ca naufragiatul, poate că o să trebuiască să alegi. Riști să mori încercând să-l salvezi pe Wilson-ul căzut de pe plută, ori renunți la o parte din suflet și o iei, cu orice preț, într-acolo unde crezi că, poate, o să-ți regăsești liniștea.
