Nici nu ştiu dacă e de vină marea asta asta Egee, atât de albastră a Greciei… nu, de fapt nu marea, ci valurile ei albastre, gălăgioase, şi totuşi, spărgând spuma lor de linişte în toată fiinţa celui aproape de ele, umblând bezmetic pe piatra albă a ţărmului, departe, departe, departe de oameni, chiar dacă acolo, undeva, dincolo de bariera creată între lumea interioară şi lumea reală. Ori să fie de vină Fix You, piesa asta muzicală a lui Coldplay, care îmi tot răsună în minte, şi care nu mă lasă să-mi ascund gândurile? Ori poate sînt de vină ochii aproape negri ai pisicii care s-a aşezat lângă mine, fără să se lipească de picioare, ca o pisică obişnuită, şi fără să se dezmierde în căutarea atenţiei. Doar, atunci când mă simte privind-o din lumea mea, privindu-mă atât de intens şi spunând atât de multe. Două puncte aproape negre, strălucind ca două stele cu lumină neagră, două stele aşezate în cerul alb, la fel ca blana pisicii de lângă mine. Nu, nici măcar nu m-am întrebat ce vrea să spună privindu-mă cu luminile ălea negre, atât de intens, de parcă ar fi vrut să desluşească mesajul pe care valurile gălăgioase, înspumate ale mării au tot încercat să mi-l transmită. Doar am lăsat privirea-mi să primească privirea pisicii albe, cu două puncte negre luminoase, încercând cumva să repar, să pun lucrurile cap la cap, poate, totuşi, întrebările o să lase locul liniştii, o linişte pe care neomul de lângă piciorul meu drept o respiră, ea, pisica, necunoscând tăişul ascuţit al muntelui de întrebări de deasupra omului. “If you try so hard, but you don’t succeed”…
Şi, totuşi, la urma urmei, de ce se nasc întrebările, de ce se creează frământările ăstea interioare, cele pe care oamenii (oamenii, nu căcătorii ambulanţi) încearcă să le desluşească de atâta timp, încât lumea pare mult mai veche decât e? Adică există un drum pe care trebuie să-l nimereşti ca să nu mai existe întrebări? Există un mod de a trăi pe care trebuie să-l recunoşti şi să-l urmezi ca să nu mai existe nelinişte? Nimeni nu a spus cum că ar fi uşor să rătăceşti prin viaţă, printre vieţi, dar nici nu a spus cum că ar fi greu. Şi, oricum, n-ar fi avut nicio importanţă. Cred. Singurul lucru care ţi se spune e acela că eşti dator cu o moarte. De ce să fii dator? De ce să nu fii dator să poţi trăi până o să poţi să faci ceva pentru cel care are nevoie, până o să poţi să vindeci, până o să poţi să faci să nu mai fie ură, tristeţe, suferinţă, răutate… De ce să nu fii dator să trăieşti până o să poţi să cunoşti, cu adevărat, libertatea de a fi tu, până o să poţi, cu adevărat, să poţi să iubeşti atât de mult cât poţi să iubeşti, ori să poţi să cânţi muzica aia interioară care îţi tot răsună în minte şi, mai ales, în suflet… De ce să nu fie viața datoare să te lase să încerci până vei reuși să dai formă luminii, indiferent ce ar însemna lumina pentru fiecare în parte, tu, omul (omul, nu căcătorul ambulant), ori până, pur și simplu, o să reușești, nu contează ce, doar să simți că ai reușit și să simți că îți vine să strigi, mai tare decât pot valurile să o facă: am reușiiiit! Ori poate e de ajuns să trăiești. Atât. La fel ca și cuvintele ăstea, poate fără cap și coadă, așternute aici, pe post de editorial. Au, oare, vreun înțeles pentru tine, cititorul? Oricum, întrebarea e doar un mod de a traduce niște gânduri, ori poate de a interpreta zgomotul atât de liniștit al valurilor albastre, ori poate de a lăsa privirea ochilor negrii ai pisicii albe să se transforme în imagini… Cuvintele și-au consumat deja existența, odată cu prima citire. La fel ca oamenii. Unii, majoritatea, mor în momentul în care se nasc. Ceilalți încearcă să dea un înțeles întrebărilor, frământărilor, sunetelor, sentimentelor, privirilor, atingerilor, căutărilor, cuvintelor, luminilor-stele din cerul de deasupra, muzicii interioare…
