Vechiul port mediteranean din Kotor, înconjurat de un zid impresionant, construit în timpul Republicii Veneției, atât pe partea dinspre apele golfului, cât, mai ales, partea de zid care urcă pe pereții verticali ai muntelui, ca un fel de iederă de piatră, are un farmec aparte. Înființat acum peste 2000 de ani, de Imperiul Roman, cetatea Kotor (Stari Grad, adică orașul vechi, orașul nou e, exceptând plaja, care lipsește cu desăvârșire, la fel ca orice alt oraș de pe litoral – slipuri umblătoare, șlapi, fițe, total neinteresant pentru cineva care nu dă doi bani pe clișee ori aere de ”bă, ce tare-s!”), care face parte din situl Unesco, nu pare că s-ar fi schimbat, dacă e să te uiți la ilustrațiile cu vechiul oraș, doar moda vestimentară și aparatele foto de ultim răcnet, plus stupidele, foarte stupidele bețe de selfie, un fel de prelungire a mâinii omului modern aflat în vacanță, aducându-te cu picioarele pe pământ.
Chiar dacă în ultimele zile am fost în Herceg Novi ori, mai ales, în Dubrovnik, al cărui oraș vechi e inclus și el în situl Unesco, Kotor m-a impresionat nu atât prin clădiri ori palate (fiind cam un sfert din Dubrovnik, nu are nici pe departe măreția acestuia), ci prin simplitatea lui, prin modul boem, artistic, din toate punctele de vedere, în care continuă să scrie istorie. O istorie contemporană sub semnul pisicii, în interiorul cetății, multe, foarte multe pisici, sînt la ele acasă (iar ele știu asta), ba chiar au magazine cu obiecte care le reprezintă, chiar și un muzeu al pisicii. Și toată lumea turistică le oferă o atenție aparte, pisicile poazând mai ceva ca fotomodelele. Poate că ar părea puțin forțat, dar, odată ce ajungi în interiorul orașului vechi al Kotorului, ți se va părea absolut firesc.
O cazare cu bucluc, norocoasă până la urmă
Precauți, fiind vorba de weekend, ne-am făcut rezervare la una din casele de oaspeți care oferă cazare pe booking. Am ajuns în satul respectiv, care are doar un singur drum principal, dar, cu toate că ne-am învârtit cam o oră și jumătate prin sat, cu soarele-n cap, și înjurând, din când în când, recunosc, n-am găsit casa cu pricina (pe booking nu avea niciun număr, că altfel am fi găsit-o). Drept urmare, am întrebat la unul, la altul, și am găsit o cameră ieftină, pe care, teoretic, am închiriat-o pentru două nopți, să vedem Kotorul. A doua zi dimineață, vine omul și ne zice că îi vin oaspeți, așa că trebuie să plecăm. În disperare de cauză, deschid laptopul cel mic și enervant, și caut rapid o cazare ieftină. Ca prin minune, fix în ziua aia a apărut o ofertă (60% reducere) la un studio aflat tocmai în orașul vechi, adică exact unde vroiam să ajungem, dar cine să aibă bani să se cazeze acolo, că-s niște prețuri… Așa, însă, pe ultima sută de metri și la repezeală, am avut noroc, așa că ne-am cazat în cetate, la mansarda unei clădiri vechi, în cel mai frumos loc în care am stat până acum. Și ieftin. Nu știu, uneori lucrurile au un dar de a se așeza de la sine foarte frumos. Poate nu-i doar noroc. Oricum, fiind așa de frumos aici, am hotărât să mai rămânem o zi, urmând să recuperăm, în zilele următoare, fix în etapele de urcare pe munte, adică ălea mai grele. Dar, frumosul merită sacrificii.
Străzi întortocheate și pline de muzică
Chiar dacă nu e foarte mare, străzile întortocheate, pe care le remarci din prima, fac ca orașul vechi al Kotorului să pară mare. Ba chiar și multele magazinuțe ori colțuri de stradă pline de obiecte artizanale făcute de cei de aici fac ca orașul vechi să pară mare, pentru că, tot oprindu-te să le admiri, pierzi o grămadă de timp, și pare că ai venit cine știe de unde, când, de fapt, te-ai învârtit în jurul acelorași clădiri, ba la stânga, ba la dreapta. Plus că multele terase și pub-uri, ale căror mese stau exact în mijlocul străduțelor, îl fac să pară și mai întortocheat, de nu știu câte ori ne-am pomenit că ”bă, am mai trecut pe aici de câteva ori”, rostit de noi în limba română, cât și de alții în mai toate limbile pământului, a devenit un fel de salut adresat străduțelor pavate, neregulat, dar care nu face decât să le facă și mai frumoase, cu piatră. Și, aproape în fiecare piață, e cineva care cântă: la chitară, la clarinet, la vioară, la violoncel, ca un fel de tabără de vară de muzică. Și, printre cei care cântă aici, am întâlnit
Un sârb pe nume Adnan
Am dat colțul străzii, când, înainte să-l văd, aud niște sunete de chitară, o improvizație de blues, rock, muzică adevărată, cântată într-un mod original, cu pasiune, de un tip brunet. N-aveam cum să nu mă opresc, chiar dacă, în afară de noi, lumea nu părea interesată de genul ăsta de muzică (normal, la mare, la soare, ca în general, de altfel, dacă nu e cu ”toată lumea mâinile în aer, să ne simteeem bineeee!”, cam ciu-ciu interes). L-am ascultat câteva minute, apoi zic că renunț la prăjitură și îi dau lui banii. I-am pus în cutia chitarei 2 euro și jumate.
– Omule, îmi place muzica ta. Ești super, îi zic.
– Chiar îți place?, se uită bucuros omul la mine.
– Cum naiba să nu-mi placă, că de asta m-am oprit. Mai stai pe aici? Că vreau să văd ce mai e prin cetate, dar m-aș întoarce să te ascult.
– Dacă vii, mai stau cam o oră pe aici. Și știi ce, mă bucur că vii, că îmi place să cânt pentru cei care stau să mă asculte. Te aștept. Mă duc să-mi iau o cafea, că încă nu m-am trezit bine, după azi-noapte, și mă întorc. Să vii.
– Omule, vin.
Și m-am întors, printre solo-uri de chitară și acorduri pe muzică de Pink Floyd, Led Zeppelin ori improvizații de-ale lui, un rock curat, unplugged, ce mai, muzică neinteresantă pentru turistul de litoral, am tot vorbit cu el, cu Adnan, sârbul care își petrece toată vara în cetate, cântându-le celor care vor să-l asculte. Despre muzică, despre el, despre turneul nostru pe bicicletă (a făcut ochii mari, ca toți, de altfel, care au auzit că am venit din România, până aici, pe bicicletă), simplu, ca și cum am fi fost prieteni care nu s-au văzut de multă vreme. Un lucru care, aici, pe străzile neregulate, pavate cu piatră ale Kotorului, e absolut firesc, pentru că locul e unul artistic, iar artiștii au ceva aparte.
Gălăgia nu e muzică
Prima noapte în studioul cel frumos. Am zis că ce norocoși sîntem că putem să dormim în cetate. Apoi, pe la 12 noaptea, s-a pornit nebunia. Și nu în sensul bun, cel puțin din punctul nostru de vedere. Adică, la maximul maximului, muzica (impropriu spus așa) a dat năvală în micuțul studio în care tocmai ne pusesem la somn, atât de tare încât până și țânțarii care mai bâzâiau în jurul meu au început să se zbată spasmodic, încurcându-și trompa cu aripile, și căzând amețiți care pe unde, doar ca să moară în chinuri, pentru că bass-ul nu iartă pe nimeni. Mai ales dacă-i ceva remix de 15 minute, în care trei măsuri și două note se repetă la infinit, omorând bieții țânțari și trezind orice om care, cel puțin până la ora aia, avea auzul la purtător. Măcar dacă era muzică, dar cum DJ-eala asta de succes numai muzică nu se poate numi, s-a dus naibii tot farmecul cetății. Și, cu oroare, m-am gândit la marele festival, Untold, care, cică, e printre cele mai mari festivaluri de muzică din Europa. Din start, enunțul e greșit. Toată mixăreala aia de sunete, care i-au făcut pe unii celebri și, ca atare, cap de afiș la Untold, nu se poate numi muzică. Iar să te lauzi ca ai adunat nu știu câte zeci de mii de oameni la festival, e ca și cum te-ai lăuda că vara, la mare, ai adus turiști.
Adică, serios? Păi la chef (că asta-s festivalurile ăstea de mixăreală) cum să nu aduni lume multă, că e cu ”să fie gălăgieeee, să ne simteeeem bineeee, toată lumea mâinile în aeeer!”, plus că se lasă cu beții, hăhăială și cuplărai cât încape. Adică de ce n-ar da năvală lumea? Dacă ai strânge același număr de oameni la o seară de teatru, de poezie, de muzică clasică ori când pe scenă cântă niște muzicieni, fără renume, dar adevărați, care, fără aplicații media, unplugged, doar cu un instrument, fac muzică, atunci, da, ai avea cu ce să te lauzi. Cu mixăreala de chef, nu. Mai ales că, din când în când, cred că o dată la zece minute, mă trezeam strigând, la fel de spasmotic ca țânțarii muribunzi, ”să ne simteeeem bineee!”, ca să-i pară mixărelii că-s de-a ei, poate se oprește și ne lasă să dormim. Și s-a oprit, brusc, la 2 noaptea. Nu știu dacă datorită faptului că mixăreala m-a crezut unul de-al ei, dar s-a oprit. Hăhăitorii au mai continuat, fără mixăreală, încă vreo două ore.
Zidul fermecat
Am urcat a doua zi pe munte, pe lângă zidul care urca pe pereții verticali ce stau de strajă deasupra cetății Kotorului, pe partea dreaptă, adică pe la poarta de sud a orașului vechi. Iar asta deși toată lumea urca prin stânga, pe unde drumul e amenajat, ca un fel de trotuar care, ce-i drept, e abrupt, și e frumos să urci pe acolo, peisajul e superb. Am luat-o prin dreapta fiindcă așa am zis eu, că pe acolo e mai frumos. Acuma, e drept, mi-am dat seama imediat că e mult mai greu și că nu am văzut pe nimeni să încerce să urce pe acolo, dar asta nu face decât să fie și mai frumos. Am tăcut, n-am zis nimic, așa că am luat-o pe acolo, pe o cărare care, după vreo 20 de metri, devine mai mult o brână, decât o cărare, plus că în multe locuri (și exact în ălea mai periculoase) nu era niciun fel de zid ori ceva care să stea între tine și hău. Dar, fiind atât de frumos, cum să nu mergi mai departe, mai ales că, în afară de noi, nu mai era nimeni, iar peisajul din jur e fantastic. Plus că să fii atât de sus, pe stâncile verticale, simțind fiecare pas, îți dă o senzație aparte.
Aproape că mi-a părut rău când, leoarcă, dar leoarcă de transpirație de la căldura excesivă de afară, am ajuns sus, iar acolo, venind din partea domestică (și pe unde apropo, intrarea e de 3 euro de persoană, iar noi, urcând pe altundeva, am rămas cu ăia 3 euro, deci, clar, prăjitură), erau o mulțime de oameni. Nici nu am mai urcat ultimii 20 de metri, am preferat să ne retragem lângă un zid care nu e aflat lângă trotuarul ce venea din partea stângă, ăla aglomerat, și să admirăm frumusețea înălțimilor de lângă noi. Iar muntele, muntele, dacă te simte de-al lui, îți oferă multă frumusețe.
M-am urcat pe marginea zidului și am privit dincolo de el. Oooooo, ce frumos, nici măcar nu pot să redau în cuvinte priveliștea. Doar m-am bucurat că sînt acolo. Cu toată ființa.
Ultima seară în Kotor, cetatea boemă
Am coborât de pe munte, iar străduțele cetății ne erau, deja, atât de familiare (chiar dacă n-am rătăcit, frecvent, pe ele), încă am avut un sentiment ciudat ca și cum acasă se întindea și în partea asta de lume. Ne-am mai plimbat o vreme prin orașul vechi, apoi seara, pentru că tocmai e în desfășurare ceva Festival al Artelor în Kotor, și pentru că era intrarea liberă (da, pentru niște sălăjeni veniți pe bicicletă de atât de departe, și cu resurse materiale limitate, fiecare ban contează, mai ales că mai avem o grămadă de zile de pedalat), am fost la un concert de muzică clasică al unui cvartet de coarde – Vollmond, care avea loc în Catedrala Sf. Tripon, construită în 1166. Muzică curată, deci frumos. Și, în timp ce ascultam muzica lui Haydn ori Beethoven, creată de cele două violine, de o violă și un violoncel, la un moment dat, totul din jur a dispărut, iar în minte mi-au răsunat versurile piesei lui Damine Rice – Amie, pe care o fredonam în timp ce urcam pe lângă zidul fermecat de pe munte. Un zid al meu, pentru că muntele, nu știu dacă ți-am zis, dar muntele e al meu. Natura e casa mea, iar muntele e camera mea. Și pentru că muntele e al meu, și zidul care urca pe el ca o iederă de piatră, l-am simțit tot al meu. Și am cântat din nou (în gând) cântecul de pe munte, simțindu-l cum îmi răscolește toată ființa: ”Amie come sit on my wall, and read me the story of O, and tell it like you still believe that the end of the century brings a change for you and me…”
