Sublime aurore boreale

Când stelelor de deasupra mea
nu le găsesc nume,
și nici nu le pot privi
dincolo de strălucirea efemeră,
furtuni imaginare se ascund
în adâncul privirii,
rătăcind printre emoții
și întrebări nerostite,
desfrunzind copacii ființei
până la rădăcini.

Să nu ne mai fim străini, să nu ne mai fim străini…

Le strâng laolaltă,
furtunile ăstea,
în spațiul tainic
dintre vis și realitate,
și le las să se risipească,
una câte una,
sub formă de povești.

Îmi mai ești furtună, îmi mai ești?

Mă regăsesc, deseori,
rătăcind printre lumi,
și-atunci mă iau după
sublime aurore boreale
născute din stelele fără nume
pe care le port întotdeauna în privire
ca să pot să te văd,
ca să pot să te cuprind în brațe
chiar și fără să te ating.

Stelele mele, la fel ca iubirile, nu se sting niciodată, nu se sting…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *