Tăind de-a curmezișul Măgura Șimleului. Lupul

Trecerea de pe partea dinspre Șimleu, peste culmea Măgurii, în cealaltă parte, a fost ca și cum ai trece într-o altă lume. Nici țipenie de om, nicio urmă veche sau nouă în albul zăpezii. În schimb, urme de animale, urmând aceleași cărări, către firul de apă din valea adâncă. Și liniște. Dar nu o liniște deplină, ci una încărcată de tot felul de zgomote, de la crengi ori zăpadă căzând de pe copaci, la pârâituri discrete, ca și cum cineva m-ar urma, nevăzut, curios să vadă ce caut acolo.

Ajuns în vale,

m-am uitat de câteva deasupra mea, în direcția de unde veneau sunetele. Nu de alta, dar parcă voiau să-mi transmită un mesaj. Și, tot uitându-mă în sus, am alunecat de câteva ori în zăpada umedă, de zici că eram la campionatul de patinaj artistic. Evident, felul caraghios în care îmi recăpătam echilibrul n-avea nimic de-a face cu grația patinajului artistic. Însă, de dragul poveștii, așa îmi plăcea să cred. Apoi, pentru că de la atâta crăcănat și vânturat picioarele pe sus, șireturile bocancilor au început să se desfacă, m-am oprit și mi le-am legat strâns.

Am coborât iar în vale strecurându-mă pe sub copaci ori cățărându-mă peste ei. Apoi, pentru că de abia făcusem vreo 50 de metri în vreun sfert de oră, am luat-o în zig-zag, când pe un versant, când pe altul. Nu pentru că ar fi fost mai ușor, dimpotrivă, pantele foarte abrupte, înzăpezite, numai ușor nu era să le urci. Și nici să le cobori. Însă așa-i când te apucă joaca prin pădure. Și-apoi, singur fiind, mi-am permis să mă prostesc, râzând de unul singur. Și nu doar râzând, ci chiar vorbind. Nu, nu despre cine știe ce lucruri existențiale, ci un fel de dialog în contradictoriu: ”Aha, pe acolo o iau”. ”De de ce să o iau pe acolo?” ”De aia, că se vede un capăt de stâncă.” ”Și ce dacă e ceva stâncă acolo, nu mai bine merg prin vale?”   

Evident, am urcat și la stânci, apoi m-am întors în vale, urmând firul de apă ascuns de zăpadă, ghicind urmele de animale (multe): căprioară (ce fain ar fi să o văd!), mistreț (bă, numai să nu fi mulți, că atunci îi apucă damblalele), iepure, vulpe, câine (câine? ce să caute câinele aici?)…

După vreo jumătate de oră de ghicit urmele, apare, dintr-odată, una mare, mărimea 47. Yeti! Așa mi-am spus, de dragul poveștii. Însă urma de Yeti nu era altceva decât o urmă de bocanc. Mare, e drept, dar totuși bocanc. Am urmat urmele mărimea 47, să văd unde duc. Și am ajuns la un punct de vânătoare, construit nu de multă vreme, după cât de bine arătau scândurile. Am mai spus-o, și o mai spun, deși mă înjură și mă fac prost tot felul de vânători ori atotștiutori într-ale ”de ce să omorâm animale”: detest vânătoarea. N-aș detesta-o dacă vânătorii ar da dovadă de ceva sânge în instalație și s-ar duce la vânătoare înarmați doar cu un cuțit. Așa, din respect pentru animale, să le de-a o șansă să scape. Dar, nu, cât timp există pușca cu lunetă, ce bine-i să te simți Rambo, când animalele nu au nicio șansă.

De ce un punct de vânătoare acolo? Răspunsul l-am aflat când am ajuns în mijlocul scurmăturilor mistreților, la câțiva pași mai încolo. Tot locul arăta de parcă pe acolo ar fi trecut buldozerul. Acum, însă, nu era nici țipenie de mistreț acolo, cel puțin nu la vedere.

Am ieșit din pădure și am dat de un drum forestier. Să fie cel pe care am venit și eu, în urmă cu vreo doi ani și jumătate, vara, cu Loganul, de-am crezut că nu mai ies în veci de acolo? Da, ăla era. Apoi am auzit zgomot de motor. Trecând peste gropi și peste urmele adânci din noroiul înghețat, din pădure și-a făcut apariția un Duster. Da, asta chiar e mașină de teren. Și dacă ați fi văzut pe unde a venit, ați zice la fel, admirativ la ce poate să facă mașina asta.

După ce ne-am salutat și am schimbat câteva vorbe cu cei din mașină, ne-am văzut fiecare de drumul lui. Ei știau sigur unde voiau să ajungă, la ceva cabană. Eu, nu. Am luat-o iar peste și prin văi, până când am ajuns în mjlocul unor copaci înclinați toți într-o parte, de zici că asupra lor s-a pogorât cine știe ce vrajă. Apoi, mi-am zis să fac o pauză, să îmi fac ceva poză, ca să însuflețesc poza respectivă. Adică, așa, cu prezența unui om în poză (adică eu, că doar eram de unul singur), îți poți da mai bine seama de cât de mare, adâncă ori lungă e valea pe unde mă purtau pașii.

Deci, m-am oprit, am înfipt bățul de trekking în zăpadă, apoi am am legat, cumva, aparatul, cu ceva benzi elastice de cauciuc, de mânerul bățului. Apoi, am simțit că eram privit. Am ridicat privirea. În fața mea, la vreo 10 metri, era

Un lup.

Nu știu de unde a apărut, nici când. Pur și simplu, când am ridicat privirea era acolo, în fața mea.

Am rămas nemișcat. Și eu și lupul ne priveam unul pe altul, fără să clipim. Sincer, nu mi-a fost frică nici o secundă. Și poate de asta lupul a rămas acolo, privindu-mă curios, chiar dacă extrem de precaut. E adevărat, mi-a trecut prin cap că s-ar putea să fie și alții, și atunci am simțit un mic fior pe șire spinării. Dar mi-am revenit repede. Nu de alta, dar frumusețea lupului (superbă creatură) m-a captivat cu totul.

Acuma, nu e prima oară când mă întâlnesc cu lupul. L-am mai întâlnit în Sălaj, și la Buciumi, către cascada Șipot, și în zona Cuciulat, către Șoimușeni. Însă de fiecare dată l-am văzut trecând, niciodată față în față. Și, credeți-mă, să fii față în față cu un lup e o senzație extremă. Mai ales că privirea lui e aproape hipnotică, chiar și așa, de la vreo 10 metri distanță.

Nici nu mi-a trecut prin cap să scot aparatul foto, cel cu zoom, să-i fac o poză. Și puteam, aparatul fiind la îndemână. În schimb, am întors ușor aparatul cel mic, pe care îl legasem de bățul de trekking și am făcut o poză. Apoi mi-a părut rău.

Nu știu ce a simțit lupul, dar s-a lăsat puțin pe vine, așa cum fac animalele când vor să fugă. Am luat repede mâna de pe aparat. De ce? Pentru că important era momentul. Nu poza. Momentul acela superb, față în față cu lupul. Și mi-a părut rău că am făcut-o și pe asta (pentru că a întrerupt, pentru un moment, magia întâlnirii), chiar dacă am făcut-o de dragul poveștii.

Nu știu cât am stat față în față cu lupul. Au părut minute multe, dar se prea poate să fi fost doar câteva secunde. Timpul trece altfel când emoțiile te iau pe sus. Iar întâlnirea cu superbul animal m-a umplut de emoție.

Nu știu dacă acolo își face veacul lupul, pe Măgură, ori era doar în trecere. Asta pentru că lupul parcurge distanțe mari în căutarea de noi teritorii. Însă a fost atunci și acolo, când eu stăteam cu fundul în zăpadă, legându-mi aparatul foto de bățul de trekking. Și sînt recunoscător pentru asta.