Noaptea, târziu, nu e lume pe stradă, iar asta, plus întunericul oarecum palpabil al nopții, au darul de a aduce liniște în noianul de gânduri. Mai ales după 13 ore de stat lângă patul de spital, acolo unde, târziu, când, deja, cei din salon dorm, carnețelul de pe genunchi e singurul tău prieten, cel care îți împărtășește speranțele, dorințele, furtunile interioare, întrebările. Mai ales întrebările. Ca și cum ai încerca să plantezi o lume nouă cu fiecare cuvânt așezat pe paginile carnețelului.
Am lăsat mașina în fața spitalului, oricum, mâine dimineață o să fiu, din nou, acolo, și am plecat spre casă pe jos, pe străzi lăturalnice, bucuros de aerul rece și curat de afară. De unul singur. Mă rog, așa am crezut. În spatele meu, părând mai mult umbra mea de noapte, un câine mă urmărea tăcut, tropăind ușor cu lăbuțele pe asfalt, ca un fel de ecou al pașilor mei.
“Păi, ce faci, cățel? De când te ții după mine, așa, ca o umbră?”
Cățelul, de parcă atât aștepta, s-a mutat din spatele meu, lângă piciorul meu drept, de acum, fiind băgat în seamă, privindu-mă atent, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Ori să-i spun eu lui. Ori doar pentru că simțea nevoia să fie lângă cineva.
“Cățel, eu caut o vrăjitoare. Știi, una din aia ca în povești. Nu mă întreba de ce, că-s prea multe de spus… Da’, dacă chiar vrei să știi, mersul lumii ăsteia nu îmi mai place. Eu vreau să pot să vindec, așa, ca vrăjitoarele din povești, făcând un semn cu bagheta magică, ori cu un descântec, ceva, ori, cine știe, cu ceva poțiune magică. Pare stupid, așa-i? Așa, și ce dacă? Numai că eu încă nu pot face asta, așa că încerc să găsesc pe cineva care să facă asta în locul meu.”
Cățelul s-a apropiat și mai tare de piciorul meu, aproape lipit de mine, arătându-mi, prin asta, că lui nu i se pare stupid, fără să-și ia privirea de la mine. Doar când alți câini lătrau de dincolo de porțile caselor prin fața cărora treceam întrerupând puntea aia de priviri care îl lega de mine. Dar doar pentru câteva secunde. Apoi se ancora, din nou, cu privirea de mine.
Până am ajuns acasă am vorbit tot timpul – eu folosind cuvinte, el cu privirea, stând aproape lipit de piciorul meu drept, cel dinspre drum. Acuma, ce-am vorbit, asta nu-și are locul aici, în articol. Și așa, toată tărășenia asta cu vorbitul cu cățelul poate părea nelalocul ei și poate crea niște rictusuri, evident inteligente, a “bine, mă, uite și la ăsta cu ce vine, cică a vorbit cu câinele. Zici că-i prost, în loc să scrie și el despre politică, violuri, crime, arestări, scandaluri, ce mai, chestii serioase…”
Și, ca să fie rictusul inteligenților și mai mare, mie mi s-a părut nu doar că înțelege ce îi spun, dar că și el îmi vorbește, așa, în felul lui, tropăind cu lăbuțele pe asfalt, lipit de piciorul meu, și privindu-mă intens, cu acea privire-punte între mine și el. Așa cum numai un “necuvântător” poate să o facă.
Chiar așa, de ce oamenii, având atâtea mijloace de comunicare, nu reușesc să spună atâta cât poate să o facă un cățel, de exemplu, cel care, lipindu-te de tine și privindu-te intens, spune atât de multe?
Poate tocmai pentru că, uneori, de multe ori, ca să spui ceva e de ajuns o atingere ori să privești intens. La fel ca și cățelul care m-a condus acasă, cu acea privire-punte între mine și el. Un cățel apărut, într-o noapte, de nicăieri, dar care, pentru atâta timp cât a fost lipit de mine, a fost acolo pentru mine. Ori mie așa îmi place să cred…
Hristos a ÎNVIAT!!! Am citit articolul dumneavoastră și vreau să vă spun că si eu am “pățit” ceva de genul ăsta:
În urmă cu vreo 2 luni, aproape de miezul nopții, ajunsesem cu maică-mea la urgente în incinta Spitalului Județean Brăila, pentru un epixtaxis apărut că din senin. Fiind in sala de așteptare din respectiva unitate spitalicească, odată cu deschiderea ușii de către o persoană pentru a intra în incintă, s-a strecurat și un câine mare, blanos, ca un ciobănesc mioritic, acesta așezându-se jos, fix lângă piciorul meu stâng. Si a stat acolo pret de câteva minute bune, spre surprinderea tuturor celor prezenți după care, profitând de usă deschisă, a părăsit incinta. Nu am inteles nici până azi atitudinea patrupedului dar cert este că a avut darul să mă liniștească având în vedere starea pe care o aveam atunci!!!