1 Mai, o altfel de sărbătoare la Grădina Zmeilor. Șopronul cultural, loc de întâlnire al oamenilor frumoși

Sărbătoarea asta a fost, în primul rând, a oamenilor pentru care Gălgău Almașului, cu tot cu Grădina zmeilor, înseamnă acasă. Oameni care s-au luptat, de ani buni, să transforme locul ăsta dintr-o simplă destinație turistică, într-un loc unde producătorii și meșteșugarii locali, sălăjeni, ba chiar din toată țara, să își poată desface produsele. Un loc care să devină, astfel, un centru de promovare a satului, a  comunei, a Sălajului, dacă vreți. Da, rezervația Grădina zmeilor, prin sine, e un loc de promovare turistică a județului, foarte cunoscut în țară. Dar Grădina zmeilor înseamnă și Gălgău Almașului, înseamnă oamenii de aici. Așa că sărbătoarea asta a fost, în primul rând, a lor.

Și pentru că tot e vorba despre oameni, nu pot să nu o pomenesc (pe bună dreptate) pe Leontina Prodan. De mulți ani încoace, deși de multe ori părea o luptă cumorile de vânt, s-a zbătut să facă din Grădina Zmeilor un loc unde să se organizeze organizeze activități culturale și educative, să fie un târg sătesc cu bunătăți din gospodăriile țărănești, pentru turiștii care ajung aici. Iar pentru asta și-a pus la dispoziție pământul moștenit în familie. În sfârșit, la 1 mai 2022, acest lucru s-a întâmplat. Și se poate spune (deși poate părea prea mult spus) că s-a scris istorie.  Iar asta i se datorează, în mare măsură, Leontinei Prodan. Tina, așa cum o știu prietenii, e un om frumos, cu dragoste de sat, de oameni și natură. Și mă bucur că i-am putut fi aproape, de-a lungul anilor. Și m-am bucurat de bucuria ei că, în sfârșit, visul ei a devenit realitate.

E de menționat că sărbătoarea de 1 Mai, altfel decât până acum, a fost posibilă datorită colaborării cu A.D.I Țara Silvaniei, a implicării lui Daniel Stejeran și a sprijinului Primăriei și Consiliului local al comunei Bălan. E adevărat, ei nu și-au împărțit diplome între ei, felicitându-se pentru reușita evenimentului, dar au făcut-o alții, la nivel mai înalt, dar care (pe bune și fără supărare) nu au avut nimic a face cu organizarea evenimentului ăstuia. Dar, na, e un fel de tradiție ca unii să fie cu munca, iar alții cu răsplata, și se pare că nu se poate trece peste asta. Nu-i nimic, bine că sărbătoarea de 1 Mai de la Grădina zmeilor a avut loc. Nu de alta, dar dacă Târgul sătesc,  piața volantă pentru  toți producătorii locali  va fi găzduită  la fiecare sfârșit de săptămână (și poate fi), e un câștig nu doar pentru oamenii locului, dar și pentru Sălaj.  

Și pentru că tot am zis despre

Șopronul cultural al Leontinei Prodan și oamenii frumoși,

o să vă spun despre ei, despre oamenii pe care i-am cunoscut pentru prima oară și care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Ba, mai mult, oamenii ăștia (și nu o să vă pot spune despre toți, din simplul motiv că m-aș întinde prea mult) au fost ca un semn că lumea poate fi mai frumoasă. Lumea oamenilor. Lumea naturii e toată frumoasă, indiferent de unde ai fi ori ai ajunge. Despre oameni, însă, nu pot spune așa ceva. Dimpotrivă. Lumea oamenilor se urâțește și se tot urâțește, o distanțare socială (și la propriu și la figurat, o reușită a păpușarilor din umbră, ăia despre care slugile lor zic că nu există, că e totul o conspirație mondială, ba chiar cosmică) care spune tot atunci când e vorba de umanitatea care ar fi trebuit să existe, dar nu-i. O lume superficială și încărcată de ”rău” și nepăsare. Însă, aici, la Grădina zmeilor, am întâlnit oameni care sînt ca un semn de carte pus în dreptul acelor ”cuvinte” care pot schimba totul. Oameni pe care, în cele două zile, i-am văzut tot timpul zâmbind. Și nu doar un zâmbet al feței. Iar oamenii frumoși pe care îi întâlnesc sînt, pentru mine, ca niște revelații.

 Muta. Așa o știu sătenii pe Adriana. Iar asta din simplul motiv că nu poate vorbi. A luat atâta bătaie, de mică, încât timpanele i-au fost sparte, asta afectându-i nu doar auzul, ci, pe cale de consecință, și vorbirea. Tina este cea care are grijă de ea, prietena ei. Iar Adriana o răsplătește așa cum știe ea: zâmbind. Să vezi zâmbind un om ca Adriana (Muta, fără niciun fel de sens peiorativ), e o experiență care te marchează. Am văzut-o stând lângă copiii adunați în fața Tinei, care le spunea despre Muta că e țigancă (din nou, nimic peiorativ, e doar un apelativ, la fel ca român, turc ori american), dar e mai om decât mulți alții. Iar copiii (și e prima oară când văd asta) i-au răspuns Leontinei cu voce tare, mândri chiar: Și eu sînt țigan! Și eu sînt țigan! Și, vă spun sincer, m-a impresionat atât de tare, încât am rămas fără cuvinte. Însă am zâmbit atât de larg, încât Muta m-a văzut. Apoi, după vreo oră, când ne-am reîntâlnit față în față, s-a apropiat de mine, spunându-mi (în felul ei, cu doar 2, 3 vocale și câteva gesturi) despre cât de multă lume e acolo, și cât de bucuroasă e ea. Apoi m-am luat în brațe și m-a strâns tare, lăsându-mă, din nou, fără cuvinte. I-am mulțumit din privire. Oricum, cuvintele ar fi fost de prisos.

Mădălina. O fată frumoasă, din toate punctele de vedere, și atât de senină încât i-am dat dreptate Mariei atunci când a numit-o ”lumina mea”. Am intrat în discuție pur și simplu. Doi necunoscuți care s-au întâlnit pentru prima oară. Și deși tânără, o fetișcană doar, am putut să vorbesc cu ea lucruri pe care le pot vorbi cu foarte puțini oameni. Ba chiar m-a surprins profunzimea gândirii ei. Și toate astea privindu-mă senin, zâmbind tot timpul, cald, așa cum doar cei neprihăniți pot să o facă. Iar îmbrățișarea ei la despărțire a fost una atât de sinceră și atât de firească, încât a fost ca o rază de lumină.

Arabela. Atunci când te uitai la ea, de fiecare dată energia ei pozitivă, zâmbetul larg, curat și, da, frumusețea (și chiar dacă mă repet, o fac intenționat, pentru că despre frumusețe e vorba atunci când vă zic de oamenii pe care i-am întâlnit aici pentru prima oară) îți captau atenția. Și primele cuvinte care îți veneau în minte erau: ce fată faină!. M-a chemat să îmi arate produsele ei vegane. Dulciuri vegane. Ba chiar mi-a dat să și gust din ciocolata făcută de ea, un deliciu cu gust de alune de pădure. La fel ca sărățelele, vegane și acestea. Am stat de vorbă cu ea, iar din scurtele povești am descoperit-o și altfel, niște crâmpei de poveste care m-au făcut să o plac și mai mult, și pe care sigur o să le punem laolaltă într-un articol ulterior.

Damia. Prezența ei fizică e altfel, o remarci în mulțime. Și nu doar pentru că e frumoasă ori pentru că zâmbetul i-a fost mereu pe față. Însă am ajuns la masa ei pentru cremele pe care le face. Niște creme hidratante cu iz de lemn. Mi-am dat mâinile cu cremă, și chiar și a doua zi pielea mi-a rămas netedă, în ciuda zgârieturilor și juliturilor luate ca suvenir de pe coclauri ori din joaca cu Fly, pisicuța mea atomică. Așa că, a doua zi, duminică (da, am fost acolo în ambele zile ale evenimentului, de la început până la sfârșit, nu doar pentru a băga capul în poză) mi-am cumpărat o cutiuță cu cremă cu iz de lemn. Am vorbit cu ea și cu soțul ei despre ce fac, despre unde locuiesc, despre locurile faine din zonă, și în care am fost și eu, de câteva ori. Și mi-am zis, din nou: ce oameni faini! Amândoi. Dar mai ales Damia.

Sabina. Am văzut-o venind direct către mine, în timp ce vorbeam cu Nicu, de la Asociația Pace nouă (alt om fain). ”Pentru tine am venit”, mi-a spus, privindu-mă de-a dreptul. ”Am venit din Bihor și ți-am văzut mașina. Și le-am spus fetelor bucuroasă: e mașina lui Călin! Și am vrut neapărat să te întâlnesc. Atât.” Și m-a luat în brațe. Sincer și cu căldură, așa cum oamenii au uitat să o facă. Și, da, să iei în brațe un necunoscut e un semn de frumusețe a ființei care înseamnă atât de mult în lumea asta în care a-ți iubi aproapele e doar un clișeu rostogolit la vedere la ocazii, atunci când dă bine. Și cu atât mai mult, în lumea asta ipocrită, frumusețea sincerității Sabinei mi-a făcut ziua să fie toată cu zâmbet.

Ecaterina. A venit către mine împreună cu Tina, cea care îmi ceruse câteva din cărțile scrise de mine să le pună la taraba culturală, cum i-a zis ea. A venit ținând în mână penultima carte scrisă de mine, a treia: ”Însemnările unui călător printre stele”. Bucuria ei era atât de la vedere, atât de strălucitoare, încât prima oară n-am știut cum să reacționez. Adică, de ce e atât de bucuroasă adolescenta asta frumoasă de 14, 15 ani? Și de ce mă privește atât de de-a dreptul, atât de intens? Mi-a spus chiar ea, Ecaterina din Bucovina: ”Am văzut cartea și am luat-o să o răsfoiesc. Și am citit câteva rânduri. Și… Rândurile ăstea-s atât de profunde, m-au impresionat atât de tare… Cartea asta e…. M-am îndrăgostit pe loc de ea… Am vrut neapărat să te cunosc”. Apoi a tăcut. Însă privirea ei a continuat să îmi vorbească. I-am dat cartea cadou: ”Dacă ai înțeles, dacă ai simțit ceea ce am scris, atunci cartea asta e și despre tine, e și pentru tine”. A strâns-o la piept: ”Cartea asta… Mulțumesc…”. Ne-am îmbrățișat doi necunoscuți, și ne-am despărțit prieteni. Am privit-o depărtându-se, ținând cartea la piept.

Oamenii frumoși, și cei pe care i-am întâlnit la Grădina zmeilor, de 1 Mai, pentru prima oară, și cei pe care i-am întâlnit cu alte ocazii, sînt adevăratele comori ale lumii. V-am spus de ce. Lumea naturii e toată frumoasă, însă cea a oamenilor nu, dimpotrivă. Și de asta, atunci când întâlnesc oameni frumoși îi privesc ca pe niște comori. Și știți ce? Oamenii frumoși merg, de obicei, tocmai la astfel de evenimente ca cel organizat (în fiecare an, chiar de mai multe ori) de Leontina Prodan. Și de asta mă duc la astfel de evenimente, unde sînt chemat cu drag, de drag. Pentru oamenii frumoși pe care știu că o să îi întâlnesc.


  1. Foarte frumos articol. Întâmplător am mers și eu cu un grup acolo și ne-am bucurat toți de atmosferă si de peisaj. Te-am observat și eu dar vorbeai in mers cu un domn cu par grizonat și nu am vrut sa te deranjez 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.