12 pisici, 2 arici și 2 oameni

Cum poți să nu ajuți un animal când îți cere ajutorul? Bine, la întrebarea asta majoritatea oamenilor ar răspunde rânjind cu aroganță, importanța propriei persoane nelăsând loc de altceva. Ăștia, atotștiutorii, plini de ei de numa’, nici măcar de unul din specia lor nu le pasă, darmite de un animal. Totuși, mai există, încă, și oameni înzestrați cu suflet. Lor le pasă.

A venit în fața ușii, acolo unde știe că primește întotdeauna de mâncare. Rănită, lovită de vreo mașină sau, mai rău, de piciorul vreunui om (în traducere liberă căcător ambulant), cu mandibula ruptă, pisicuța albă vorbea fără cuvinte: ”Sînt rănită. Mă doare. Ajută-mă!”. Cum să nu o ajuți?

Sălbăticuță fiind, am prins-o cu greu, înfășurând-o într-o pătură și punând-o în cușcă. Apoi am apelat la, probabil, singurul doctor veterinar a cărui ușă a cabinetului e mereu deschisă: Raul Negritaș. Ne-a primit chiar și duminică fiind (și nu doar pe noi). L-am întrebat direct, deși răspunsul era evident: ”Aveți vreodată liber?”. A răspuns zâmbind: ”Nu. Dar îmi place să am grijă de animale…”.

Sînt 12 pisici și 2 arici de care avem grijă 2 oameni. Nu-s toate într-un singur loc, așa că ne mănâncă destul de mult timp. Și bani. Anul ăsta am renunțat la vacanța în Grecia (oooo, și cât am așteptat-o…), folosind banii puși deoparte ca să putem avea grijă de animăluțe. Și, sincer, văzându-le fericite și îngrijite, o vacanță pierdută nu-i mare lucru. Și cele 12 pisicuțe și cei 2 arici sînt ca o familie mai mare. O familie care ține cont de nimic altceva decât de suflet.

Fiecare pisicuță e aparte, fiecare are felul ei de a comunica și a-ți mulțumi că ai grijă de ele. Aricii vin doar seara, când se pot strecura aproape nevăzuți prin iarbă, până la locul unde știe că le punem de mâncare. Și vin nestingheriți în zig-zag, printre pisicuțele care privesc curioase cum mogâldețele ăstea două, ca niște jucării, trec una după alta prin fața lor. Și nu o dată am făcut comparație: ”Uite, sînt animale din specii diferite, dar se respectă unele pe altele. Oamenii (cu puține excepții) au uitat de mult ce-i ăla bun simț ori respect. Tot ce contează e să le fie lor bine. Atât. Nimic altceva contează. ”

“Gradul de civilizație al unui popor se măsoară după felul în care își tratează animalele”, spunea Mahatma Gandhi. Și acum să numărăm pe degete câtă lume din țara asta numită România înțelege asta, câtă lume are grijă de animale, câți oameni sînt dispuși să renunțe la o vacanță sau la a-și cumpăra lucruri pe care și le doresc, ca să poată să aibă grijă de animale: 1, 2, 3… , iar numărătoarea se oprește repede, foarte repede. Mda. Cam atât despre civilizația umană. Și nu pentru că ar fi greu să fii bun. Ci pentru că oamenilor (cu excepții, desigur – și ce bine că există…) nu le pasă.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *