A intrat pisoiul în restaurant aproape nevăzut. Nu că n-ar avea voie, cei care se ocupă de motel au și pisici și câini. Și se comportă cu animăluțele lor la fel ca și cu oamenii. Asta-i normalitatea, oricât ar strâmba unii din nas. Fiecare viață e la fel de importantă, indiferent de formă.
Din ușă, pisoiul a venit direct la mine, strecurându-se printre celelalte mese. Mi-a sărit în brațe și s-a lipit cu totul de mine, torcându-mi și spălându-mă pe mână. Cum de a știut să vină la mine, nici măcar nu mai contează. Dar parcă ar fi știut că trebuie să aleg: merg mai departe în expediție, atât cât îmi ajung banii (sigur nu am suficienți până la capăt, chiar și așa, mâncând o dată pe zi)? Ori mă întorc acasă și folosesc banii pe care i-aș cheltui pe mine ca să le pot asigura animăluțelor măcar de mâncare pentru vreo două luni?
Aș fi vrut să îl întreb. N-am apucat. Cel care se ocupa de motel a venit și l-a luat. Nu, nu cu forța, ci vorbindu-i cu blândețe. În ochii mei, omul a câștigat o doză mare de respect.
M-a înduioșat întâlnirea cu pisoiul. Și, sincer, mi-e dor de animăluțele mele dragi de acasă.
Întrebarea rămâne: ce să fac?
O să văd, poate găsesc răspunsul mâine, când ajung în Germania.
Pe drum încoace, înainte să dau de pante de 12 la sută, multe, foarte multe, peste 40 de kilometri de urcuș greu, l-am văzut pe Wilson într-o benzinărie. Oprisem să beau un suc. De mâncare mă pot lipsi, de lichide, nu.
Când l-am văzut stând lângă casa de marcat, am avut aceeași întrebare să-i pun. Prietenii (cei adevărați, nu cei de complezență) o să îți răspundă sincer.
Cine e Wilson? Întrebarea poate avea răspuns doar dacă ai văzut filmul Naufragiatul, cu Tom Hanks. E vorba despre prietenie. Una adevărată. Nici măcar nu contează că ai inventat un prieten, atunci când ești singur pe o insulă pustie. Inportant e sentimentul care îți umple sufletul.
Sricu parcă aiurea. Sar de la o idee la alta. Îmi dau seama de asta, însă după ziua de azi, cea mai grea etapă de până acum, ce mai contează?
Și mai sar o dată. Pe drum, prin câteva localități din Cehia de Nord foarte frumoase – Doksany, Terezin, Bořislav – am văzut lucruri deosebite.
Înainte să vă spun ce am văzut, e de menționat că atunci când zic localități frumoase, nu mă refer la ambalaj, ci la esență, la personalitatea localității, la ceea ce o face deosebită de altele.
În Doksany, am vizitat a doua cea mai veche mănăstire de măicuțe din Cehia de azi. Mănăstirea surorilor Norbertine a fost fondată, probabil, în anul 1144. Surorile Norbertine, care au venit din Germania, din zona Dünnwald, i-au oferit atât educație, cât și formare spirituală prințesei medievale St. Agnes a Boemiei.
Mănăstirea (un complex în toată regula, cu clădiri de locuit, școală etc.) e foarte bine întreținută, azi mai locuind aici nouă măicuțe. Ca arhitectură, mănăstirea e impresionantă, cu detalii care încântă privirea. Plus o liniște care te curprinde din toate părțile, și pe care o simți în profunzime. E superbă mănăstirea!
Terezin e un oraș construit pe o veche cetate, zidurile groase făcând, acum, parte din localitate. N-am oprit, deși ar fi meritat o pauză de 10 minute. Dar am știut ce urmează, așa că am păstrat pauzele de rezervă.
Da, am ajuns la pante. Grele, foarte grele, noroc cu muntele și aerul lui curat. Altfel ar fi fost și mai greu. În vârf, am oprit la motel, acolo unde rezervasem cazarea. Fiind singura clădire, orașul fiind la câțiva kilometri, am mâncat la restaurant. Ce mare lucru? E mare lucru. De obicei mănânc unde e mai ieftin, în general câte ceva gen sendviș, kebap, din ăstea ieftine și consistente.
Foarte bună mâncarea, ceva specialitate cehă. Nu știu cum se numește. Meniul era în cehă și germană. Nu mă descurc nici cu una, nici cu alta. Așa că am ales la întâmplare. Ce bine că a fost gustoasă!
Gata cu scrisul. Îmi dau seama că-s cam dezlânat. Mai beau un pahar cu apă, două, trei (mereu mi-e sete) și mă culc. Sper ca mâine să aflu răspuns: merg mai departe sau nu?
