Nu am vrut neapărat să fie altfel. Însă așa a fost să fie, ca urmare a monologului interior care se derula atunci când am început lucrul la manuscrisul cărții.
– Știi la ce m-am gândit? Aș vrea să las cartea să fie așa cum e manuscrisul. Să înlocuiesc literele de tipar, cu cele scrise de mână.
– Mai bine nu. Pentru oameni cartea e carte, adică tipărită frumos, cu caractere citețe. De ce să schimbi tu toate astea?
– Cartea asta e specială. Așa că m-am gândit să fie ca un fel de mesaj, la fel cum făceau naufragiații pe mare. Să fie și cartea asta un fel de scrisoare închisă într-o sticlă aruncată în valuri care să o ducă la țărm. Iar atunci când va fi găsită, oamenii să o citească așa cum e: un mesaj de suflet.
– Nu știu ce să zic. Scrisul tău de mână nu e tocmai citeț. Așa că o să fie, poate, mai greu de citit.
– Tocmai. Cei care o să vrea să o citească, o să o citească cu adevărat. Pentru că, la fel ca o scrisoare, doar atunci când citești cu adevărat o carte, și nu doar răsfoiești, poate fi înțeleasă. Și apoi, atunci când scrii de mână, și nu doar atingi butoanele seci ale tastaturii, cartea capătă suflet. Și despre asta e vorba, despre suflet.
Și așa a rămas. Cartea e scrisă în întregime de mână. Iar pentru asta am scos din conținut multe scrieri (cred că jumătate), tocmai ca să fie ca o scrisoare: nu foarte lungă, dar cu esență, cu un mesaj la vedere pentru toți cei care vor să o citească.
Cartea, cea de-a patra scrisă până acum, a apărut, la fel ca celelalte, la Editura Rotipo, Iași.
