A doua zi de Crăciun, o pisica neagră în copac, pompieri bucuroși să ajute

N-am prea dormit noaptea ce a trecut. Nu pentru că nu mi-ar fi fost somn, dar îmi făceam tot felul de planuri. Nu, nu din acelea specifice Sărbătorilor, deși poate așa ar fi fost normal. Dar, până la urmă, ce e aceea normalitate?

”Aș putea să fac un fel de cange, de care să agăț un lasou. Bine, bine, dar dacă o prind de gât și se sufocă? Dar, atunci, cum să fac? Aha! Vorbesc cu careva pescar (oare am prieteni pescari?; de fapt, am prieteni?) să îmi dea un mincioc, sau cum s-o numi chestia aia de prins peștii. Dacă stă nemișcată, poate reușesc să o prind. Dacă nici așa, atunci cum? Mai bine încerc să dorm. Poate îmi vine o idee până dimineață.”

De ce gândurile ăstea? Pentru că în ziua aceea, am văzut o pisică neagră cățărată într-un brad înalt, și căreia îi era frică să coboare. Vreo 4, 5 metri o despărțeau de pământ. Însă pentru puiul de pisică, distanța asta a fost suficientă ca să rămână blocată de frică. I-am vorbit ce i-am vorbit, lucru care i-a dat curaj să încerce să coboare pe creanga pe care o trăsesem, cât s-a putut, către pământ. De la jumătate, pentru că nimic îi mai părea sigur, pisicuța s-a întors la baza crengilor.

Am făcut rost de o scară de lemn și am zis că, gata, rezolv situația. Am urcat până aproape de capătul scării, care a făcut poc. Nu de tot, doar cât să mă speriu și eu și pisicuța. Am coborât de pe scara aproape putredă (de unde și ”poc”-ul), și am lăsat-o un timp proptită de brad. Cine știe, poate își face pisicuța curaj. Nu și-a făcut, așa că noaptea m-a prins tot lângă copac, cu ceva cange încropită din trei cozi de mătură în vârful cărora am fixat un făraș.

În mintea mea era simplu: te urci pe făraș, și cobori ca și cum ai fi în lift. Pentru o pisicuță chestia asta cu liftul n-a fost deloc o idee bună. Mieunând, s-a  urcat o creangă mai sus, speriată de arătarea de plastic. Pentru că nu era foarte frig afară, ba chiar destul de cald pentru o noapte de decembrie, am lăsat pisicuța să se liniștească. Am zis că dimineața găsesc o cale prin care să o cobor din brad.

N-am găsit, așa că am sunat la 112. Am chemat pompierii. Și ăsta e și motivul scrierii de față.

Sincer, m-am codit să sun la 112. Adică, da, au mai venit și altă dată pompierii, tot pentru salvarea unei pisicuțe, dar azi e a doua zi de Crăciun. Totuși, de dragul pisicuței am sunat.

I-am așteptat afară, lângă brad. Pompierii au venit foarte repede, s-au urcat pe scară și au rezolvat problema: ”Lasă că scuturăm creanga și cade ea în picioare.  Nu vă faceți griji, că e pământ moale și nu pățește nimic.”

Dar nu despre faptul că au venit să salveze o pisicuță e vorba. Când au coborât din mașină, o echipă întreagă, mă gândeam că o să-i văd așa cum sînt oamenii de obicei când îi chemi la serviciu în a doua zi de Crăciun (sau orice altă zi care pentru majoritatea e liberă). Mă așteptam să-i văd spunându-și în gând: ”Băga-mi-aș picioarele, m-au chemat ăștia pentru o pisicuță! Ce, asta e o urgență?”. În loc de asta am văzut niște oameni a căror bucurie că pot întinde o mână de ajutor era evidentă. Chiar și pentru o pisicuță. Poate n-ar fi trebuit să mă surprindă atitudinea asta, că de asta te faci pompier, să ajuți. Dar, totuși, trăim în țara lui ”băga-mi-aș picioarele în el de serviciu!”, în care majoritatea se duc la locul de muncă așteptând să treacă ălea 8 ore și să plece acasă.

Pompierii ăștia mi-au făcut ziua mai frumoasă. Pentru că au salvat pisicuța. Și pentru că am văzut oameni care atunci când întind o mână de ajutor, o fac bucuroși că pot să facă bine (chiar și unei pisicuțe).


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *