
E o stare a ființei,
care poate că nu trece niciodată,
o linie imaginară între
lumea de jos și cea de cer suspendată.
O eliberare de tine însuți
tresărind, din când în când, la fiecare nemișcare,
așteptând să treacă încă o Lună plină,
întrebându-te fără cuvinte: de ce uneori doare?
Tăciunele aprins
pe care-l strângi în palmă ca pe o comoară
e ca să poți să rupi timpul în curcubee incolore,
încercând să-l traduci în simțăminte. Pentru a câta oară?
Poți să te pretinzi a fi un zburător,
trecând peste vârfuri de munți semeți,
doar pentru că, de sus,
lumea se numără mult mai ușor: o viață, două vieți.
În cele din urmă
ești doar tu, cel care ai învățat să lași să plouă,
tu, un rătăcitor prin lumi pierdute ori regăsite,
îndrăgostit la nesfârșit de aceeași Lună nouă.