I-am văzut stând la intersecție, vineri după-amiază, în Creaca, lângă un Duster, privind în direcția din care veneam. Doi agenți de poliție, un el și o ea.
El ridică mâna stângă și îmi face semn să opresc pe dreapta. Opresc, cum nu.
– Bună ziua, agent de poliție X-ulescu, de la secția 5. Actele dumneavoastră și ale mașinii, vă rog.
– Sigur, imediat, îi răspund.
Agentul, cu bun-simț, politicos, așteaptă să scot actele care de pe unde erau, apoi mă întreabă:
– Ați consumat băuturi alcoolice?
– Nu.
Aha, mi-a trecut prin cap, de asta m-au oprit pe mine, cu Loganul, că șofam regulamentar, cu viteză 50 și ceva la oră. Clar, ceva nelaloc, că doar cine e fraier să conducă cu viteză legală în localitate? Vă spun io: nimeni. Doar eu, fraierul. Toți mă depășesc – tineri, bătrâni, femei, bărbați, părinți 1, 2, 3 și-un sfert, 4 fără un picuț etc. Clar, nu eram în rând cu ceilalți. Deci, probabil, păream suspect. Sigur nu era de la Loganul ieftin, al cărui șofer era mult mai puțin probabil să fie unul cu chef de scandal.
– Vă dau și buletinul, sau e de ajuns permisul?
– Și buletinul. Și asigurarea.
Mă apuc să caut asigurarea prin torpedou. Ea, agenta de poliție, vede că răsfoiam acte, hărți, carnețele și, evident mai mintoasă decât el și mai la curent cu regulile, îmi spune:
– Asigurarea nu e nevoie, vă căutăm noi în baza de date.
Mă uit la ea și o văd că îmi întinde un muștiuc. Sigilat, alb, muștiucul nu părea amenințător.
– Vă rog să facem și un test, îmi spune ea, zâmbind.
– Chiar e nevoie? Adică, suflu, nu am nicio problemă. Dar nu e pierdere de vreme? Adică nu e ca și cum nu v-ați putea da seama dacă aș fi băut…
– Suntem în cadrul unei acțiuni…
– Da, dar, totuși, dumneavoastră vă puteți da seama dacă cineva e băut, nu? Adică, așa, ca polițist…
Ea doar zâmbește, stând cu aparatul întins. La zâmbet nu prea ai replică. Așa că iau muștiucul și îl desigilez. Apoi mă uit la ea, la aparat. Așa, ușor fâstâcit, ca unul aflat la „prima dată”.
– Ăă… cum se procedează?
Ea, zâmbind în continuare, îmi spune blând:
– Introduceți capătul mai mic în aparat. Apoi suflați până vă zic eu să vă opriți.
Așa am făcut. Am introdus, cu grijă, capătul în aparat. Apoi am luat muștiucul în gură și am suflat.
– Mai, mai, încă mai…
După un timp, ea îmi spune, satisfăcută:
– Gata, puteți să vă opriți.
Io mai puteam mult și bine. Dar dacă mi-a spus să mă opresc, m-am oprit. Că doar așa ne înțeleseserăm.
– Zero virgulă zero, spune ea, cu același zâmbet pe buze.
Mă privește și îmi spune:
– Puteți să păstrați muștiucul.
Eee, așa da. M-am liniștit. Că după momentul de apropiere (e drept, scurt) între mine și muștiuc, nu aveam cum să ne despărțim sec: io, la drum, el, muștiucul, la coșul de gunoi.
Am luat muștiucul și l-am pus în pungă, apoi pe scaunul din dreapta. Apoi am privit-o pe ea, agenta de poliție, îndepărtându-se, în timp ce mașini treceau pe lângă mine, ori veneau din sens opus. Niciun Logan. Doar mașini străine, lucioase și cu beculețe. Nu a fost oprită niciuna. Evident, agenții erau satisfăcuți. Mai ales ea. Că doar am suflat până mi-a spus „Gata. E bine.”
*****
P.S. Materialul de față e un pamflet. A se trata ca atare. Dacă, totuși, vreun „salvator de România”, care nu înțelege conceptul de pamflet, vrea să îmi predau carnetul, că sunt eu prost și nu înțeleg treburile (și sursele) oficiale, îi spun din start: Nu dau, salvatore, niciun carnet.
