Al 7-lea Hambar, 7 arte frumoase și o poveste: În lumea oamenilor mari, acolo unde se duc visele copilăriei să moară

Dacă nu erau copiii, altfel s-ar fi scris povestea.

Partea întâi: Al 7-lea Hambar

Personaje principale – Luiza și Sergiu, cele două aripi ale Proiectului CORBU, care, pornind de la muzică, au creat un univers pentru toate artele frumoase;

Locul de desfășurare al artelor frumoase – Oarța de Jos, un sat de la granița județului Sălaj cu Maramureș.

Evenimentele culturale, de artă, cele sincere și autentice, au întotdeauna loc în spații mici, dar tocmai de aceea prietenoase și suficient de mari încât să încapă toți oamenii frumoși. Și nu contează numărul celor care participă la acel eveniment, ci felul în care cei care ajung acolo știu și pot să înțeleagă că arta oferită nu e doar pentru a fi admirată (sub orice fel), ci pentru a intra în acea lume și a o face și a lor, pentru atât timp cât sunt acolo.

Al 7-lea Hambar a fost la început doar o șură, o poiată. Asta până să ajungă acolo Luiza și Sergiu. Apoi a devenit un loc al celor 7 arte frumoase, care și-a deschis porțile pentru acei oameni frumoși care au putut să audă chemarea. Acei oameni frumoși care au putut și au vrut să schimbe două zile obișnuite, în două zile cu har, atât cât a ținut primul festival organizat de CORBU.

N-am să descriu ce s-a întâmplat acolo, chiar dacă, poate, așa ar trebui. Și nu doar pentru că am fost oarecum rupt nu doar de realitate, în general, dar și de realitatea (sau irealitatea) de acolo, din curtea cu hambarul cu cele 7 arte. Însă am să vă spun pe ce s-a construit acea stare a artelor: entuziasmul, bucuria și harul lui Sergiu și scânteierile din privirea Luizei. Mai ales scânteierile din privirea Luizei.

Sergiu și Luiza sunt doi oameni frumoși, din toate punctele de vedere. Și mi-a fost drag de ei încă de când i-am cunoscut. Însă, pentru că nu pot să nu fiu sincer, Luiza are ceva aparte. Poate e felul în care ea știe să îți spună fără cuvinte: te văd. Poate e pentru felul în care lumina dinăuntrul ei știe să ți se arate, atunci când o întâlnești. Poate pentru felul ei sincer de a fi. Nu știu… Oricum, dacă e să mă întrebi pe mine în jurul a ce s-a construit starea celui de al 7-lea Hambar, eu îți spun: scânteierile din privirea Luizei.

Partea a doua: În lumea oamenilor mari, acolo unde se duc visele copilăriei să moară

Personaje principale – 3 copii;

Decor principal – bucuria;

Decor secundar – privirile oamenilor mari: priviri curioase, priviri cu ușor iz de vinovăție, priviri prietenoase, priviri contrariate, priviri nepăsătoare, priviri întâmplătoare.

”Căliiiin! A venit Căliiiin!”. Așa m-au întâmpinat copiii duminică, în cea de-a doua zi a festivalului. Iar asta pentru că înainte cu o zi, sâmbătă, m-am jucat tot timpul cu ei, preț de vreo 5 ore. Timp în care am fost unul de-al lor. Și pentru că am fost unul de-al lor, m-au luat de mână și m-au dus în lumea atât de frumoasă și sinceră a copilăriei.

”Vedeți”, le-am zis mai în glumă, mai în serios (deși mai în serios) oamenilor mari care erau acolo, ”așa trebuie întâmpinați cei pe care îi simți aproape: cu bucurie”. Și nu cu bucurie oricum, ci cu atât de multă bucurie, încât totul să se oprească în loc, ca să fie martor al acelei porniri de bucurie. Așa cum m-au întâmpinat copiii.

”Cum de ai atâta răbdare cu copiii?”, am fost întrebat. Am răspuns simplu: ”Mi-a rămas copilăria în suflet și n-am învățat, n-am știut niciodată cum să cresc om-mare”.

”Căliiiin…”, au strigat copiii. Apoi m-au luat de mână și m-au dus, la fel ca înainte cu o zi, în lumea lor.

Copiii pot să te vadă. Iar asta pentru că ei nu folosesc privirea pentru a vedea, ci se lasă duși de ceea ce simt, în special de bucuria sinceră și sinceritatea plină de bucurie a primilor ani de viață.

Oamenii mari nu te văd. Te măsoară din privire, atunci când te întâlnesc, dar nu te văd cu adevărat. Te măsoară din privire, alegându-și o parte din tine, una care să le convină: ăsta știe să mă ungă cu vorbe mieroase; ăsta o să îmi construiască o casă; ăsta o să mi-o tragă (iertată fie-mi expresia); ăsta are mașină; asta are bani; ăsta poate să mă ajute; de ăsta s-ar putea să am nevoie; ăsta o să fie alături de mine atunci când ceilalți n-o să știe cum sau n-o să vrea etc. Nu, oamenii mari nu te văd, nu pot, nu știu cum și nu vor să te vadă. Și atunci când pe lângă partea care le convine din tine ghicesc (inconștient) că ești mult mai mult de atât, îți întorc spatele. Pentru că ești prea mult pentru ei, iar oamenii nu pot să se descurce cu asta. Copiii, da. Ei se bucură de tot, pentru ei nu există prea multă bucurie, pentru ei nu există prea mult suflet.

Unde merg elefanții să moară? Nu știu. Însă visele copilăriei se duc să moară în lumea oamenilor mari. Acolo le este ușor să moară, să dispară. Pentru că acolo, în lumea oamenilor mari, nu mai este loc de vise, de niciun fel, darmite de visurile copilăriei. Da, odată maturi, oamenii mai au dorințe, dar acelea-s legate de confortul personal. Vise, nu, nu mai au. De asta visătorii își găsesc greu loc în lumea pragmatică a celor mari. De asta, atât sâmbătă, cât și duminică, în cele două zile ale festivalului de la al 7-lea Hambar de la Oarța de Jos, după ce joaca cu copiii s-a terminat, lumea oamenilor mari a venit ca un cutremur. Și, brusc, am simțit că nu îmi găsesc locul. Brusc, am simțit o senzație apăsătoare de singurătate. Nevăzut, neștiut, am ieșit din curte, m-am urcat în mașină și am plecat.

Mulțumesc, copii, pentru bucuria voastră.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *