Aș fi putut foarte bine să trimit aparatul cu un curier. Însă, ca să ajungă în siguranță la destinatar, am zis că mai bine îl duc eu, la Carei. Din Zalău sunt 85 de kilometri până acolo, o oră și un pic de condus și de uitat pe geam, așa cum fac de fiecare dată când conduc. O oră și un pic de ascultat muzică, un fel de evadare din realitate.
La intrarea în județul Satu Mare e o pădure care se întinde de-a lungul drumului și o grămadă de arbuști, unde stau pitite o grămadă de păsări. Vrăbii, în general, pe care le-am văzut zburând dintr-o parte în alta a drumului, și mi-am adus aminte de un drum făcut acum mulți ani. Aveam un Mercedes vechi, pe atunci, ca un tanc. Ei, și cu tancul fiind, am trecut printre stolurile de păsări pitite la margine de drum. Brusc, de pe partea stângă a drumului, un stol de vrăbii a hotărât că-i neapărată nevoie să traverseze aerian drumul. Evident, au intrat la grămadă în portiera mașinii, făcând un zgomot ca de mitralieră.
Le-am văzut și de data asta, și am încetinit, că poate iar le apucă damblaua. Și le-a apucat, dar, aproape oprit fiind, au trecut prin fața mașinii în siguranță.
Am ajuns în Carei. Doar eu, destinatarul, nu, că era plecat, așa că urmează să trimit aparatul foto prin curier. Probabil mâine. La fel ca și pe celălalt aparat foto din dotarea publicației, ultimul pe care-l mai am. Apoi o iau de la început. Un fel de resetare necesară ca să pot merge mai departe. Oricum, ăstea-s doar detalii, n-au importanță decât pentru mine, însă fac parte din poveste.
La întoarcere, pe același drum, aceeași pădure și aceiași arbuști plini de păsări. Și, din nou, unele dintre păsăricile ăstea au hotărât că e neapărat să traverseze drumul. Am încetinit, dar nu suficient să treacă toate. Una dintre ele, mai ghinionistă, a făcut ”poc” în portiera stângă. Am oprit și am coborât să mă conving că a zburat și că n-a pățit nimic. Așa, ca să fiu liniștit. Însă pe drum era o vrăbiuță, ce părea că nu mai mișcă. Apoi a dat încet din aripi. N-am putut să o las acolo, așa că am luat-o în palmă și am așezat-o pe scaunul din dreapta, într-un culcuș improvizat din fâșul meu albastru. Am zis că o duc la veterinar, în Zalău.
Eu am ajuns la Zalău, vrăbiuța, nu. Staţi liniştiţi, n-a murit. Pe când eram la doar câțiva kilometri de Zalău, iar eu mă tot întrebam unde naiba o să găsesc un cabinet veterinar, cu coada ochiului observ mișcare. Vrăbiuța își revenise și zburase până pe bordul mașinii, evident amețită încă. Am încetinit și am tras pe marginea drumului, cât de repede am putut. Apoi, ca să nu o sperii, fiindcă dădea semne de agitație, m-am făcut că plouă și că deschid geamul portierei din partea dreaptă doar așa, de chestie.
La fel cum a apărut, așa a și dispărut, luându-și zborul prin geamul deschis al portierei. M-am bucurat. Foarte tare. Apoi mi-am făcut griji: ”Dacă acolo unde o să ajungă nu o să fie acceptată de celelalte vrăbiuțe, că doar vine din altă parte și nu e una de-a lor?”. Apoi m -am liniștit. Păsările nu-s oameni. Doar oamenii, atunci când nu ești de-al lor, îți întorc spatele. Ori chiar dacă ai fost de-al lor, dar cineva din grup îți întoarce spatele, o fac repede și ceilalți. De ce? Pentru că, paradoxal, la oameni mentalitatea de turmă e mult mai dezvoltată decât la animale, păsări, ce-or mai fi. Plus că nici nu le pasă de nimeni altcineva decât de propria persoană. Adică, le pasă, atâta timp cât au nevoie de tine. După aia, e ca și cum n-ai fi.
Ce bine de vrăbiuță că e pasăre, că de era om, era pe cont propriu. Oamenii nu știu să fie ”acolo” pentru ceilalți.
