Apă. Fără apă nu ar putea exista viață. Cel puțin nu aici, pe pământ. Asta deși unii o iau în derâdere, convinși fiind că, dând clic pe o aplicație, totul e posibil: clic – apar cartofii prăjiți; clic- apare berea; clic – apare pizza etc. Pentru ăștia, da, apa e un subiect de luat în râs. Pentru cei care știu ce înseamnă apa, nu.
Sus, la casa de pe deal, la fel ca în multe alte sate, apa e o problemă. Nu neapărat că nu s-au făcut racordări la rețeaua de apă publică. Nu. Ci, în primul rând, din cauza secetei.
Vecina de mai jos mi-a spus de cineva care știe să găsească apă. Cum? Prin metode neștiințifice (deși…), folosind o creangă de alun (electrozi, mai nou) și o sticlă de apă legată de o sfoară.
Am fost la omul respectiv, un tânăr din sat, și ne-am înțeles că vine el, când are timp, și caută apă în curte. A venit repede, a doua zi, după ce s-a întors de la lucru.
A găsit apă în câteva minute, ba chiar în două locuri: într-un loc, potabilă, în celălalt, nu. Cum adică, de unde știe el dacă apa e potabilă sau nu? Tot prin metode vechi, așa cum s-au tot folosit la sat de-a lungul timpului. Și sunt mulți săteni care au apă datorită lui.
L-am privit pe om în timp ce căuta apă, și l-am ascultat în timp ce îmi explica ce și cum. Nu am avut niciun moment vreo îndoială, vizavi de ceea ce făcea, ce spunea, de toată povestea asta cu căutatul de apă. Și vă zic și de ce.
Acum câțiva ani, mulți, am avut niște motociclete Simson, din 1964. Superbe, niște bijuterii pe două roți. Atâta tot că bijuteriile astea aveau nevoie de reparații. La bloc, nu aveam cum să le repar. Așa că le-am dus în curte la tanti Pop, o prietenă de-a mamei, care locuia la casă, aproape de bloc. Acolo, în curte, când aveam timp, meșteream la motociclete.
Într-una din zile, mă strigă tanti Pop:
– Călin, hai puțin în casă. Ajută-mă să găsesc ceva.
– Ce căutăm, tanti Pop?
– Un metru. Din ăla de croitorie.
L-am găsit într-un sertar. Tanti Pop îl ia, apoi își strigă soțul. Nenea Pop vine și se așază pe scaun, apoi își întinde mâna pe masă, lângă metrul pe care tanti Pop îl întinsese acolo.
Am făcut ochii mari:
– Da ce faceți? Îi măsurați brațul?
– Nu, râde tanti Pop, îi iau tensiunea.
– Cum? Cu metrul?
– Nu. Ia cu asta, îmi zice tanti Pop, arătându-mi o ață la capătul căreia legase un inel de argint.
Am tăcut, curios de ceea ce avea să se întâmple.
Tanti Pop a luat ața de care era legat inelul și a ridicat-o deasupra brațului soțului ei. După câteva secunde, inelul a început să se învârtă deasupra brațului. La început cercuri tot mai mari, apoi, mai mici. Cu două „poticniri”.
– 14 cu 8, zice tanti Pop, după ce a terminat toată treaba cu învârtitul inelului.
– De unde știți? întreb mirat.
– Da, ce, n-ai fosdt atent când s-a oprit inelul?
– Am văzut când s-a poticnit.
– No, de acolo știu.
– Cum adică?
– Ia, vezi metru, nu? No, când s-a oprit prima dată inelul, la 14, aia e tensiunea mare, sistolică. A doua oprire, la 8, e tensiunea mică, diastolică.
– Da, de unde știți?
– D-apăi, am fost toată viața asistentă medicală. Cum n-oi ști? Ia, hai să o măsurăm și cu tensiometrul, să vezi.
A măsurtat-o și cu tensiometrul. 14 cu 8. Apoi mi-a măsurat și mie tensiunea, întâi cu inelul, apoi cu tensiometrul. Au fost exact aceleași valori.
Mi-am adus aminte de întâmplarea asta în timp ce îl priveam pe om cum căuta apa. Și eu, și Lilu, cățelușa pe care am salvat-o de pe străzi și care e, deja, acasă.
Nu am nicio îndoială că apa e acolo, unde mi-a spus omul. Urmează doar să vorbesc cu o echipă de foraj, că apa e la adâncime.
I-am mulțumit omului, apoi am plecat, cu tot cu Lilu, la locul unde o să fie puțul cu apă. Am pus un semn, apoi m-am întors la treabă, că e de lucru de numa’.
Mai am ceva, până o să fie gata. Însă pentru Lilu, aici e, deja, acasă. Iar bucuria ei, atunci când ajung acolo, umple locul. La fel ca jocul ei nevinovat. În curând, o să aibă și prieteni pisicuțe, doar să termin gardul.
Da, e tot mai frumos aici, la casa de pe deal.
te rog sa documentezi progresele pe care le faci! aici pe blog. e o calatorie minunata.
Asa o sa fac. Multumesc