Ce poți să vorbești cu o adolescentă pe care nu o cunoști, cu care nu ai mai vorbit și pe care atunci o întâlnești prima oară? M-am întrebat asta înainte cu vreo câteva minute de emisiune, când m-am apucat să aștern pe niște bucăți de hârtie câteva întrebări pe care să i le pun. Însă din toate cel peste 50 de întrebări așternute pe hârtie i-am pus doar una sau două. De ce? Pentru că discuția a decurs de la sine. Așa cum, de altfel, se întâmplă cu toți invitații emisiunii. Iar asta pentru că atunci când socializarea înseamnă a sta față în față, unul lângă altul, puntea de legătură dintre oameni se creează de la sine.
Amalia a intrat în studio foarte emoționată. Iar asta, din start, mi-a plăcut. Emoțiile sînt ca o carte de vizită a sufletului. Dacă există emoție, atunci discuția va fi una deschisă, sinceră. Și îmi place să descopăr omul de dincolo de emoții.
Am vorbit mai mult decât ar fi trebuit (poate), dar asta ca să o fac să se simtă în largul ei. Și, repede, am văzut-o pe Amalia așa cum e: o adolescentă cu mult bun simț, respectuoasă, sufletistă, care își iubește sincer părinții. O adolescentă frumoasă foc, care te privește cu ochii mari, lăsându-și sufletul la vedere. Și mi-a plăcut foarte mult să văd că în lumea asta unde tupeul, aroganța, vanitatea, ipocrizia și răutatea fac legea, mai sînt oameni frumoși, al căror bun simț le conduce viața.
Emisiunea s-a terminat, parcă, prea repede. Am mai fi avut multe de vorbit. Am zis că le lăsăm pe altă dată. Însă, la fel cum se întâmplă, de altfel, cu fiecare invitat, am mai rămas la povești o vreme, față în față. De data asta nu ca participanți la emisiune, ci ca prieteni. Și de asta e așa de frumoasă emisiunea asta. Pentru că sinceritatea și sentimentul de prietenie sînt cele în jurul cărora se desfășoară totul.
Uitați-vă la emisiune. O să vă placă Amalia.
