Mă minunez, în fiecare zi, de cât de mult poate Fly, pisicuța mea atomică, să îmi spună privindu-mă în tăcere. Și, alăturându-mi tăcerea de a ei, tot ceea ce înseamnă iubire se relevă plină de lumină. Și aici e vorba de acea iubire care apare doar între suflete.
În lumea oamenilor, una eminamente trupească, lumina pură a sufletului a fost înlocuită de lumina roșie a bordelului social. Suflet? Iubire? Puritate? Ce mai înseamnă astea, când nu mai este loc de vanitate, de un narcisism sub toate formele posibile, când totul se învârte în jurul ”lingușiți-mă, aplaudați-mă, închinați-vă imaginii pe care mi-am creat-o, adulați-mă, pentru că îmi joc rolul social atât de bine!”
Am mai întrebat, mi-am mai pus întrebarea asta de câteva ori: Ce au animalele de pot să iubească necondiționat? Ce au (sau ce nu au) oamenii de nu pot asta? Oare pentru că, de fapt, oamenii, în marea majoritate, sunt lipsiți de suflet, la propriu, nu la figurat? Pentru că își filtrează ”iubirea” prin prisma rațiunii ori, mai ales, a atracției sexuale, a goanei după sex?
Sufletele aleg să însuflețească ființele curate, sincere, simple, a căror rezonanță e una pură. Și atunci, ce să caute această scânteie de lumină născută din divinitate (orice ar însemna asta) în oameni, în majoritatea lor? Da, există oameni curați, a căror neprihănire e la vedere, ca lumina unei lumânări în întunericul unei peșteri aflată adânc sub pământ. Am cunoscut astfel de oameni, și sînt recunoscător pentru asta. Dar sînt atât de puțini, încât asta nu face altceva decât să arate și mai mult, prin comparație, nimicnicia lumii în care trăim.
Animalele aleg să iubească. Și îți arată asta nu doar lipindu-se de tine așa cum oamenii nu pot, nu știu, nu simt, ci privindu-te cu lumină, cu tăcere. Și văd asta în fiecare zi la Fly. Văd asta în fiecare noapte când, strâns lipită de mine, adoarme privindu-mă. Asta e neprihănire. Asta e suflet. Asta e lumină. Asta e iz de divinitate. Asta e iubire necondiționată.
Oamenii aleg să fie iubiți. Ei vor să li se dea. Și dau, oferă la schimb doar dacă le e convenabil.
Oamenilor le place să fie duși cu zăhărelul, le place să le fie cântat în strună, le place să fie ”vrăjiți” cu vorbe. Știu că e vrăjeală, dar, totuși, se lasă seduși de teatrul ăsta parșiv, jegos chiar, dintr-o pornire care nu are nimic de-a face cu iubirea. Nimic. Pentru oameni tăcerea înseamnă nimic. Iar asta pentru că oamenii nu știu să-ți deslușească sufletul dincolo de tăcerea din privire.
Puritatea iubirii necondiționate se arată, întotdeauna, în simplitate, în tăcerea timidității, în scânteia din privire. Doar oamenii sinceri sînt capabili să iubească necondiționat. Iar sinceritatea se naște din sălbăticia neîmblânzită a sufletelor pure. Niciodată cei adulatori ai propriei lor imagini. În lumea oamenilor nu mai este loc de suflet, nu mai este loc de lumină, decât în micile lumi personale a acelora atinși de sinceritatea strălucirilor interioare. Iar oamenii ăștia sînt tot ceea ce contează. Dacă îi găsiți, țineți-i aproape.
Lăsați un animal să vă aleagă să fiți doi într-unul. Ele găsesc întotdeauna lumina din oameni.
