– Ce surpriză! mi-a spus Sergiu când m-a văzut intrând în Charlie’s, în Zalău, acolo unde urma să înceapă încă o ediție a spectacolului de avangardă Ursuz și Amuz.
– Da, și pentru mine e o surpriză, i-am răspuns.
Cum adică o surpriză și pentru mine? Asta sună ca și când nu aș ști ce fac. Și așa și e, uneori nu știu. Poate de multe ori. Sau, cu alte cuvinte, rareori mă iau după planuri ori „Gata, acum chiar fac asta!”
– A fost nevoie să vină Ana de la București, ca să vii și tu, a continuat Sergiu, zâmbind.
Nu i-am răspuns. Avea dreptate. Și la propriu, și la figurat. Uneori toți oamenii (mă rog, toți cei cu suflet) au nevoie de câte o Ana ca să se desprindă de sine însuși și a deschide larg ferestrele lumii. Și cea interioară și cea din jur.
Cine e Ana? Sau, mai degrabă, ce e?
Ana e o stare de spirit, care te ia, fără a te anunța în vreun fel, pe sus. De data asta, însă, au fost două Ane. Una interioară. Cealaltă, Ana Creangă, o persoană dragă mie încă de când am întâlnit-o prima oară. De atunci am văzut-o ca pe un fel de reflexie a mea, ca și când, cumva, m-aș fi transpus în același timp, în două ființe.
Ana și-a luat sufletul de mână și a plecat la Conservator, în București, să își urmeze muzica. Eu cânt doar acasă, când zbaterile interioare îmi dau pe dinafară.
Duminică, atunci când am făcut călătoria într-o altă lume, cea a avangardei Ursuz și Amuz, Ana, cea sub formă de om plin de lumină și cu un zâmbet cald în privire, a fost o prelungire a celeilalte Ane, cea interioară. Așa că, da, a fost nevoie de Ana ca să fiu acolo, la Charlie’s, după vreo cinci luni în care m-am cam rupt de lume.
Punct și de la capăt
Rareori un punct e doar un punct. Mai ales atunci când Oana Hrișcă îl desfășoară între și printre oameni. Întrebând și, mai ales, așteptând un răspuns.
Mi-ar fi plăcut ca, atunci când eram copil, să fi avut o profesoară ca Oana. Are un fel cald de a se apropia de tine. Poate fi și pentru că e un artist plastic, iar arta de a te exprima e mult mai la îndemână decât la ceilalți. Însă, privind-o, ascultând-o, îți dai seama că, de fapt, așa e ea. Caldă. Zâmbitoare. Cu privirea larg deschisă. Și e atât de ușor să o lași să îți fie aproape. Oana e o pictură despre prietenie.
Excelentă deschidere sufletească muzicală
Îmi dau seama că tot scriu de suflet. Dar pentru că actul de avangardă culturală pe care Luiza Mitu și Sergiu Boldor l-au numit Ursuz și Amuz e, în primul rând, despre suflet, cum aș putea să scriu altfel?
Actul muzical pe care Sergiu l-a oferit publicului a fost excelent. De altfel, îmi place să-l văd cum pleacă să mai aducă câte un portativ, de acolo, din lumea interioară. Iar apoi, după ce se întoarce, să îl aud sub formă de muzică.
Nu e despre note muzicale, în primul rând. E despre niște rătăciri (conștiente sau nu) și introspective, dar și în lumi pe care le descoperă închizând ochii și deschizându-și simțurile. De la al șaselea încolo.
Sondragore
Închipuiți-vă că vedeți pentru prima dată un film mut, în alb și negru. Nu acum, când te împiedici de filme și filmulețe la tot pasul. Nu. Ci atunci când a apărut pentru prima dată un film. Imaginați-vă, apoi, cum ar fi să transpuneți filmul în muzică.
Proiectul ăsta numit Sondragore, al Anei Creangă și a lui Vlad Ciocoiu, e despre a crea muzică, dincolo de tipare. E despre a scrie niște povești, apoi a le da o formă muzicală.
Dacă ar fi să dai o notă, la unu la zece, pentru partea comercială a muzicii lor, ar fi minus șapte. Muzica lor are nimic comercial. E o expresie autentică, originală, născută din sinceritate. Muzica lor chiar e altceva. Și aici, în ”altceva”-ul ăsta e toată esența creației. De asta muzica lor e așa de faină. Și mai e ceva. Atât Ana, cât și Vlad, sunt foarte buni instrumentiști. Și ar putea, foarte bine, să se folosească de asta, ca să atragă atenția. Le-ar fi ușor să iasă la rampă. În schimb, ei fac altceva. Lasă să se vadă, în primul rând, povestea. Și asta îi face speciali.
……………….
Creație… A putea să îți exprimi stările sufletești ține de creație. Degeaba tot vin unii și alții să îmi spună că toți oamenii sunt frumoși, dar că, încă, nu s-au descoperit, nu și-au văzut partea asta frumoasă. Nu. Oamenii, cei mai mulți, sunt fix așa cum îi simți. Goi, inexpresivi, mânați de lucruri mărunte. De asta există atâta ură. De asta în lumea asta pare că plouă cu pietre, cu cât mai dure, să lase răni cât mai adânci, cu atât mai bine. Pentru că asta fac oamenii. Au, mereu, pregătită o piatră pe care să o arunce.
Ca o contrapondere, ca o umbră de lumină, există și oameni cu suflet. Ei, cei cu suflet, sunt în stare să își exprime propria ființă sub formă de artă. Și de ei e cea mai mare nevoie, ca lumea să își păstreze licăririle de lumină la vedere. Așa-i, Luiza?
