Arte marțiale la miezul nopții – I. Gura lumii versus bunul simț

”Călin”, mi-a spus odată Remus Clițan, când îl tot întrebam dacă pot să fac una sau alta la sala de sport a clubului, ”poți să faci ce vrei tu. Doar știi, acolo e acasă pentru noi”. Și de atunci e ca acasă în sala de antrenament de la Clubul Sportiv Terra Kid din Zalău.

Când mă descalț la intrare și intru în picioarele goale în sala de antrenament, după ora 11 noaptea, atunci când îmi încep antrenamentul, am o senzație de libertate la fel ca atunci când alerg noaptea pe străzile orașului. Atâta tot că, spre deosebire de atunci când alerg, în sala de antrenament nu am căștile pe urechi, ascultând muzica redată aleatoriu, cu tot cu gânduri. Nu. În sala de antrenament sînt doar eu și liniștea din jur, iar singurele sunete pe care le ascult (altele decât muzica interioară, care e acolo tot timpul) sînt bătăile inimii, ale respirației și ale butucului de lemn ori a sacului de antrenament, atunci când loviturile fac să răsune sala. Uneori chiar muzical. Asta de la ritmul pe care de multe ori, fără să-mi dau seama, îl imprim stilului de antrenament specific Jeet-Kune-Do. Și poate de asta îmi place atât de mult.

După aproape două ore, la 1 noaptea, înainte să ies din sală și să plec către casă, salut. Nu știu de ce, însă chiar dacă sînt singur acolo, totuși, de fiecare dată simt nevoia să salut. Poate e spiritul artelor marțiale, ori poate e datorită tabloului din care Gichin Funakoshi pare că e atent la fiecare mișcare. Nu știu. Dar salut de fiecare dată, înainte de a ieși din sală.

Cele câteva minute cât durează drumul către casă gândurile dau năvală. Multe. Și se îngrămădesc toate, după ce timp de aproape două ore au lipsit cu desăvârșire. Le iau pe rând, aleatoriu, ca și cum aș asculta muzică.

*************

Lumea asta e construită parcă fără cap și fără coadă, atunci când vine vorba despre bun-simț, despre respect. De fapt, nu felul în care a fost construită lumea, ci ”finisajele interioare” sînt cele care fac să fie așa. Adică o lipsă de bun-simț, de respect ca smoala. Neagră și lipicioasă, iar dacă nu ești atent și calci în ea, te murdărește și pe tine. Și chiar dacă re cureți repede, parcă tot mai ai senzația că a rămas ceva lipit de tine. Iar asta pentru că fiecare zi e doar o altă mostră a lipsei de bun-simț omniprezentă.

Și atunci, ce poți să faci? Să ignori persoanele care sînt nu doar lipsite de bun-simț, dar care fac din asta o virtute? E o soluție, dar riști să le dai impresia acelor nesimțiți că așa e normal să fie și că pot să facă ce vor. Pentru că, altfel, clar, cineva ar spune ceva, nu? Dacă nu îi ignori pe nesimțiți și le dai de înțeles că ceva nu e tocmai în regulă cu felul lor de a fi, se umflă și se umflă din străfundul nesimțirii și încep să împroaște cu toată mizeria de care sînt în stare (și câtă mizerie au ăștia pe și în ei…). Și atunci, ce poți să faci? Bine, ar fi ceva – și se pare că e singurul antidot valabil în lumea oamenilor, iar asta de când lumea și pământul -, adică frica. Sau ”dinte pentru dinte”. Însă asta ar însemna să-ți trăiești viața nu cum simți și cum ești tu construit, ci lăsând nimicnicia unei lumi bolnave să te însemne și pe tine.

A ignora gura lumii e o armă puternică, pentru că, nealimentând nesimțirea, la fel ca lipsa aerului la foc, se va stinge. Poate.

Totuși, cel mai bine e, cred, să reacționezi. Altfel, în lipsa unei reacții generale, nesimțirea, lipsa de respect vor fi cele după care se va conduce lumea oamenilor. O lume, și așa, aflată într-o degringoladă morală ce pare fără leac.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *