Arta păcii. Așa a numit Morihei Ueshiba – probabil cel mai mare maestru al acestor arte ale vieții -, Aikido, artă marțială pe care el a îmbrăcat-o în cu totul altă lumină decât sunt, în general, percepute artele marțiale. Cea a păcii. Morihei Ueshiba e ”reinterpretat” ceea ce înseamnă arte marțiale, principiile care l-au călăuzit în viață, în Aikido, fiind reconcilierea, armonia, cooperarea, empatia, iubirea. Pentru că, zicea maestrul, lovirea, jignirea sau distrugerea cuiva constituie cel mai mare păcat pe care îl poate face o ființă umană.
Poate una dintre cele mai elevate ramuri ale artelor marțiale, Aikido nu a făcut parte atât de mult cât aș fi vrut din viața mea, însă e mereu prezentă atunci când îmi dedic timpul aprofundării acestor arte ale spiritului și trupului. Și, de multe ori, atunci când butucul din lemn de esență tare, pe care-l folosesc pe post de partener de antrenament, îmi pune la încercare oasele și încheieturile brațelor ori picioarelor, îmi aduc aminte de vorbele lui Morihei Ueshiba: ”Calea unui luptător constă în manifestarea iubirii divine, spiritul care cuprinde și hrănește tot ceea ce există.” Și atunci mă opresc din a-mi antrena trupul și las spiritul să umple sala de antrenament a clubului Terrakid din Zalău, acolo unde, la miezul nopții, timp de două ore, de câteva ori pe săptămână, sunt acasă.
Mă așez într-una din pozițiile pe care le folosesc pentru a-mi controla echilibrul și respirația, și care îmi reflectă în acel moment starea mentală, și rămân așa, nemișcat. Nu știu cât timp înseamnă asta. Poate două, trei minute, însă de fiecare dată când ies din reveria indusă de spiritul care se manifestă în tot ceea ce înseamnă viață, mă simt liber. Și o strălucire intensă, interioară, îmi umple ființa. Strălucirea asta eu o numesc iubire.
***************
Aerul rece al nopții de iarnă, care mă ia în primire atunci când ies afară din sala de antrenament și mă îndrept înspre casă, mă readuce la realitate. Și văd lumea așa cum e. Departe de ceea ce ar trebui (sau poate nu) să fie, o lume a păcii, a iubirii, o lume în care, așa cum spune Morihei Ueshiba, răul e pretutindeni pentru că omenirea a uitat că tot ceea ce există își are originea într-o singură sursă, și că întoarcerea la sursă înseamnă părăsirea gândurilor centrate pe egoism, dorințe meschine ori mânie.
Cel care nu are nimic, are, de fapt, totul. Cum să spui așa ceva într-o lume în care oamenii sunt captivi ai materiei brute, cea numită trup, iar ceea ce ar trebui să fie spirit e doar o înregimentare politică? Uită-te în jur și spune că nu-i așa. Singurul lucru care se propovăduiește pe post de învățătură socială este politica. Dacă nu vrei să te înregimentezi, dacă ești deschis pentru orice ar putea contribui la a face o lume mai bună (și nu doar dintr-o singură parte) , ești, din start, pus la zid: ”Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!”. Cum să-ți menții trupul plin de lumină și căldură, umplându-te cu puterea înțelepciunii și iluminării, când oricine nu e pe placul tău, e împotriva ta?
Arta păcii se bazează pe curaj, înțelepciune, iubire și prietenie, iar calea unui luptător se bazează pe omenie și sinceritate. Omenie și sinceritate… Unde-s valorile ăstea în lumea de azi?
Un adevărat luptător este invincibil. Știi de ce? Pentru că el nu se întrece cu nimeni și nimic. Totul e armonie. Și din armonia asta se naște iubirea, cea care îl face pe om să fie frumos.
Ce (mai) înseamnă iubirea în zilele ăstea? În primul rând, iubirea de sine (nu cea spirituală, ci cea născută din vanitate), omul pierzându-și timpul cu cosmetizarea propriei imagini, care, de cele mai multe ori, nu are nimic real, ci e doar o mască de purtat. Ce a mai rămas sincer? Poate doar ura față de tot ceea ce nu-i la fel ca tine și care, pentru asta, e împotriva ta. Și atunci, trebuie să-l distrugi, să-l împroști cu noroi, să-l faci să sufere, ba chiar să-l faci să dispară, ca să ai tu mai mult loc. Ca și cum nu ar fi de ajuns lumea pentru toți, decât pentru cei ca tine. E o lume atât de uniformă, atât de conformistă și atât de lipsită de curaj, înțelepciune, iubire, prietenie, omenie, sinceritate, încât ceea ce conduce lumea nu e arta păcii, ci arta războiului. Și niciodată, nimic bun s-a născut din războaie.
Când un adversar înaintează, mergi spre el și salută-l. Dacă vrea să se retragă, lasă-l să plece. Asta a încercat Morihei Ueshiba să-i învețe pe oameni, atunci când apar conflicte, indiferent de natura lor. Sau, cu alte cuvinte, respectul față de aproapele tău, de cel care, ca și tine, își are originea din aceeași sursă.
Nu mai există așa ceva, ori e întâlnit la atât de puțini oameni, încât pare că nu există. Ba, mai mult, una din învățăturile contemporane e să nu respecți pe nimeni și nimic. Lipsa respectului, a bunului-simț s-a transformat în luptă de clasă. O luptă propovăduită pe post de conduită socială. Însă e o luptă fără luptători, doar niște personaje goale, fără spirit, create artificial și a căror singură învățătură e ”cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!” Poate ar trebui să ne oprim din întrecerea asta permanentă cu tot și cu toate, să nu mai construim podiumuri pentru vanitate. Poate. Nu știu… Însă, dacă reușești să îți lași spiritul să se manifeste în tot ceea ce înseamnă viață, o să te simți liber. Și o strălucire intensă, interioară, o să îți umple ființa. Strălucirea asta eu o numesc iubire. Iar iubirea îl face pe om să devină frumos.
