Arte marțiale la miezul nopții – X. Prima oară am sărutat o fată la 23 de ani

”Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”, îi spunea vulpea Micului Prinț, împărțindu-și sufletul în două: cel sălbatic, care fuge de lume, și cel care și-ar dori să fie îmblânzit, ca să aibă un prieten.

”– Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!

– Și cum trebuie să fac asta? – a întrebat Micul Prinț.

– Trebuie să te înarmezi cu răbdare. Pentru început, așază-te mai departe, pe iarbă. Iată așa. Eu te voi privi așa dintr-o parte, iar tu nu spune nimic. Însă în fiecare zi așază-te tot mai aproape de mine…, a răspunsul Vulpea (…) Dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…”

Ce legătură au Micul Prinț și vulpea cu artele marțiale? Aparent, niciuna. Aproape de miezul nopții, atunci când  deschid ușa sălii de sport a Clubului Terra Kid din Zalău, și unde mă antrenez timp de aproape două ore, e liniște. Și cea a lumii exterioare, și cea a lumii interioare. De data asta, însă, pentru că în sală e foarte cald, 27 de grade, toate geamurile sunt deschise. Și pentru că s-a terminat școala, adolescenții sunt în vacanță, iar unii dintre ei s-au întâlnit în spatele sălii de sport, chiar sub geamul larg deschis, și au început să-și spună unul altuia ce le trecea prin minte, în general legat tot ce vorbeau era ceva de genul: ”În ‘la mea, ce tare-i ăla, ce tare-i aia, ai văzut pe facebook?”. Și pentru că vorbele lor ajungeau și la mine, a fost ca și cum ar fi intrat și ei, odată cu vorbele, iar primul impuls a fost să nu-mi fac simțită prezența, să mă ascund. Apoi mi-am dat seama de ridicolul situației. Adică, de ce m-aș ascunde? Chiar și acum? Încă n-am reușit să fiu, oarecum, îmblânzit, după atâția ani?

Adolescent fiind, eram sălbatic, neîmblânzit. Și când spun neîmblânzit mă refer la a nu fi în rând cu lumea. Iar când spun sălbatic, nu e vorba de sălbăticia umano-modernă, ci e acea sălbăticie care le face pe animalele pădurii să se ascundă de oameni.

De când mă știu am tot fugit de lume. Nu știu de ce, e un impuls pe care nu-l pot stăpâni și care mă ia de multe ori pe sus, și mă trezesc că fug. Și la propriu și la figurat. Poate de asta iubesc atât de mult natura. Poate de asta iubesc atât de mult, pentru că, neîmblânzit fiind, sufletul nu are limite, e cu desăvârșire liber să simtă până pe planeta Micului Prinț și înapoi.

Prima oară am sărutat o fată la 23 de ani. Pentru că nu am fost îmblânzit niciodată. Și nici atunci nu am fost îmblânzit, doar ”încolțit” între pereții unui bloc, de unde nu aveam cum să fug. Așa că am închis ochii…

Ce legătură are asta cu artele marțiale? Are. E vorba despre calea prin care îți dobândești autocontrolul. La miezul nopții, atunci când antrenamentul îmi face leoarcă kimonoul (când trec peste durere ori oboseală citind ceea ce scrie, cu litere mari, roșii, pe perete: Hitotsu! Kekki no yu o imashimuru koto, sau, într-o traducere liberă – dobândește autocontrolul îmbrăcându-ți ființa cu stima de sine). Ori atunci când, la 23 de ani, încolțit la perete fiind, am reușit să nu fug, închizând ochii. Și mă întreb, câteodată, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fugit, așa cum am făcut-o de atâtea ori?

În lumea în care virtualul face legea, toți sunt îmblânziți. Dar nu în sensul de prietenie. Și nici dacă e să vorbești de dragoste. Totul e la un like distanță, și parcă toți sunt o apă și-un pământ, iar zâmbetul e o monedă de schimb, un fel de încuviințare: ”Sex? Da!”. Nu că ar fi ceva în neregulă cu a face sex, dimpotrivă. Însă în lumea vitezei, nimeni pare a mai avea timp de prietenie, de dragoste. Totul e o înțelegere amiabilă, sau nu, în care fiecare se vinde celuilalt pentru un like.

”Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”, și-au făcut loc în gândurile mele cuvintele vulpii, atunci când în sala de antrenament și-a făcut loc lumea din afară. Și, ascultându-i pe acei adolescenți care vorbeau tare lângă geamul sălii de antrenament, filosofia de bun-simț a lui Antoine de Saint-Exupery, mijlocită de vulpea din cartea lui, a căpătat sens. Dar nu ca o confirmare a ceea ce spunea, sau, mai bine zis, o confirmare pe jumătate. În lumea virtuală există neguțători de prieteni. Facebook-ul. Însă oamenii tot nu mai au prieteni. Doar își închipuie asta, ori poate chiar și noțiunea de prieten are un cu totul alt sens decât în carte: ”Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…” se traduce pragmatic, rece, indiferent în ”Tu vei fi, pentru mine, un like egal cu celelalte like-uri. Eu voi fi, pentru tine, un like egal cu celelalte like-uri…” N-am fost îmblânzit niciodată. Și nici nu cred voi fi vreodată…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *