„Așe trăbe, tu!”

Am auzit-o șoptindu-mi ceva când am trecut pe lângă ea, mai mult așa, ca o părere. Am întors capul, încet, continuându-mi, totuși, drumul, și am văzut-o stând acolo pe marginea de beton de lângă clădirea Silvania. Am rămas câteva clipe privind-o, încercând să-mi dau seama dacă femeia în vârstă, îmbrăcată în haine simple, ca cele purtate de tanti la țară, chiar voia să zică ceva, ori doar vorbea de una singură.

Legănându-și picioarele încălțate cu niște sandale din plastic, peste șosetele lungi, femeia, cu privirea în pământ, a mai șoptit ceva atunci când prin fața ei au mai trecut câteva persoane. Fără să ridice privirea din pământ, fără să facă vreun gest, doar mișcarea buzelor o trăda cum că, poate, ar spune ceva. „Oare ce-o fi vrut să spună?”, m-am trezit întrebându-mă, deși, privind toată situația prin prisma rațiunii, părea că cere. Și poate că avea nevoie de ceva, iar eu nu mi-am dat seama. Ori să fie doar o nouă metodă descoperită de cerșetorii profesioniști ca să convingă oamenii să bage mâna în buzunar? Nu cred, ori dacă e așa, interpretarea actoricească e una de excepție. Totuși, femeia nici nu întindea mâna, nici nu ridica privirea din pământ atunci când le șoptea ceva trecătorilor.

Nu-mi plac banii, din cauza asta nici nu-i am. Totuși, aveam ceva bani în buzunar, voiam să-mi cumpăr de la magazinul cu naturiste ceva sticluță de prim-ajutor cu propolis, plus ceva ceaiuri. Nu-i nimic, îmi iau doar sticluța, renunț la ceaiuri, apoi mă întorc pe unde am venit, iar când ajung lângă femeie mă opresc și mă aplec către ea. Aceleași șoapte, cu privirea în pământ, ținându-se cu mâinile de bordura de beton: „Rogu-vă, mi-ți da ceva, doar o pâine să-mi iau”, ori așa am reușit să deslușesc șoaptele femeii. Am scos banii pe care-i păstrasem în buzunar și i-am dat. Mi-a mulțumit șoptit, ridicându-și, de data asta, privirea din pământ, iar în ochii ei n-am reușit să deslușesc decât umilință. Interpretare actoricească desăvârșită? Nu cred, și chiar dacă, ce importanță are? Și mi-au revenit în minte cuvintele de pe pancarta din apropiere, prin care se spunea să nu dăm bani cerșetorilor, pentru că ei câștigă mai mult decât noi. Totuși…

Mi-am continuat drumul și am trecut pe lângă toneta cu bilete la bingo, de unde mi s-a întins un pliant cu premiile pe care pot să le câștig dacă particip la joc. Lângă tonetă nu era nici un afiș care să ne spună că ei, cerșetorii legali, șefii păcălelilor ăstea, ai jocurilor de noroc, câștigă mult mai mult decât noi. Și ăia chiar câștigă, cerșind banii la propriu, promițându-ți câștiguri peste câștiguri peste câștiguri. Iar oamenii se mai opreau și luau câte un bilet, două și n-am putut să nu mă simt scârbit. Dacă e vorba de câștig, e ok să-ți dai banii, poate ai tu noroc și își pierd alții banii (îți dorești să piardă alții) ca să câștigi tu, dacă e vorba să ajuți, mai bine te faci că nu vezi, ori mai bine scuipi. O lume de rahat. Și, înainte să-mi răscolească mintea întrebările cu de ce?, am trecut pe lângă niște adolescenți, iar acea scurtă secvență urbană a dat explicația și răspunsul scurt, franc, fără să permită replică.

Două fete, un băiat și un cățel. Cățelul smucește lesa, curios de ceva ce era lângă bordură. Ăla, cu lesa în mână, îl plesnește scurt, brutal, pe bietul cățel, ale cărui schelălăieli îi provoacă o reacție de milă uneia dintre cele două fete. Cealaltă, privind a aprobare către masculul în devenire, o pune la punct, trântindu-i ca un scuipat răspunsul, și ei, și mie, și lumii care mai e în stare să-și pună întrebări, semn că și țara și limba română au viitor: „Așe trăbe, tu!”