Ca să ajungi în Ciglean trebuie să urci drumul abrupt, până sus, către vârful dealului. Drumul ăsta abrupt, care șerpuiește printr-un decor natural de o frumusețe aparte, te face să te simți ca și cum ai urca pe munte.
Fac drumul ăsta de vreo două luni, iar senzație de „ce frumos!…” e aceeași pe care am avut-o când am urcat drumul pentru prima dată.
Peisajul din jur e superb. Un preambul la satul în sine. Un preambul la căsuța de pe deal unde lucrez (cu mult, mult drag) ca să o transform în acasă.
E o energie, acolo, sus, care mă învăluie din toate părțile. De la pădure ori stâncile pe care e construită casa, la aerul curat și liniștea din jur, totul e ca un balsam pentru suflet.
Pentru unii, satul, indiferent care ar fi, e doar un sat. Pentru unii, dealurile, munții, natura sunt doar un decor prin care trec repede ca să ajungă la locul de destinație. Pentru unii, confortul fizic e tot ceea ce contează.
Pentru mine, evadarea nu doar trupească, ci, mai ales, sufletească, din agitația gri a orașului e ca o explozie de energie. Și totul se vede așa cum e: de o frumusețe aparte.
Ciglean, fără doar și poate, mi s-a lipit de suflet. Și urc, în fiecare zi, drumul ăsta privind în jur cu bucurie, la fel ca atunci când mă duc pe coclauri și descopăr frumusețea din jur. Nu acea frumusețe gen „carte poștală”, ci acea frumusețe pe care, ca să o vezi, trebuie întâi să o simți.
Satul Ciglean a fost atestat documentar încă din anul 1545, când apare în documente cu denumirea de Cheglÿen. Prima menționare despre locuitorii de aici este făcută după recensămintele din anii 1715 și 1720 din Transilvania.
ce zona superba. sa iesi zilnic din casa si sa vezi asa ceva, e paradiziac