Bravo, Luiza! Bravo, Sergiu! E musai de început cu asta. De ce? Pentru „istența” din titlu. Pentru existență. Pentru rezistență. O avangardă care își întinde rădăcinile dincolo de un act cultural, artistic. O avangardă care nu doar că există, ci, mai ales, rezistă. Un act cultural de rezistență. De aici și „Bravo!”. Pentru că e greu să reziști. E greu să faci artă, atunci când toate stâncile muntelui social stau pe umerii tăi. Cu bani, cu sprijin din mai multe părți, oricine poate. Pe cont propriu, doar de dragul artei, nu. Așa că de asta „Bravo!”
Ursuz&Amuz și-a schimbat scena. Din motive obiective, zic Luiza și Sergiu. Asta pentru că vor să lase ușa prieteniei deschisă tuturor.
Cum să creezi o scenă la Centrul NoRo din Zalău, într-un spațiu care nu e creat pentru a găzdui un act cultural, așa cum este Ursuz&Amuz? Simplu. Nu o creezi. Ci lași lucrurile să se așeze de la sine. Iar lucrurile (în traducere – muzele artistice) s-au așezat. În jurul mesei uriașe din centrul sălii, lângă ușă, oriunde lumina – și cea roșiatică și cea albă a reflectoarelor – a creat un soi de lojă personală. Chiar și așa, „la foarte vedere”.
Sergiu, clar, e ceea ce se numește un showman. Nu are nevoie de mare lucru. Doar să îl lași liber. Tu, cel din public, sigur o să-l asculți, sigur o să-l urmărești plimbându-se cu vioara și cântând prin toată sala. Pentru că e în elementul lui, la el acasă, ca să zic așa, în actul artistic. A fost, probabil (sigur nu am cum să fiu, că l-am ascultat de atâtea ori…), unul din cele mai calde momente muzicale create cu vioara. Și zic calde nu pentru că nu am alte cuvinte la îndemână, ci pentru că așa a fost. Cel puțin așa am perceput momentul artistic duminică, stând pe un scaun în sala de la Centrul NoRo. Și mi-am dat seama că Sergiu, cu cât lasă muzica să fie mai sinceră, cu atât portativul lui sufletesc e mai la vedere.
Să taci e o artă. Dar nu să taci pentru că nu ai ce să spui. Ci tocmai pentru că ai ce să spui. De asta, să știi să taci e o artă. Nu când, nici de ce, ci despre ce să taci. Așa că monologul Luizei a fost unul profund artistic. Am ascultat-o și tăcând de una singură, și tăcând printre cuvintele celorlalți, și tăcând neprivind în jur. Și a avut atât de multe de spus. De multe ori mi-a venit să spun:„ Șșșșt, nu auziți ce frumos tace Luiza?”. N-am spus. Am preferat să o ascult tăcând.
Din nou „Bravo!”. Pentru că Luiza și Sergiu au creat o cărare care duce din public înspre scenă. Și le-au arătat cărarea asta tuturor. Dumincă, la Centrul NoRo, din public pe scenă au urcat Iulia Bota și Ana Neaga. Cu două acte artistice luate din două lumi diferite.
Una, cea a Iuliei, plină de flori. Și nu doar flori, ci și niște firimituri de cuvinte care să ducă înspre lumea ei interioară. Și de asta lucrările ei au fost foarte frumoase. Pentru că nu doar despre flori a fost vorba, ci și despre felul ei de a te privi cu ochii larg deschiși, întrebându-te, senină: „Așa-i? Așa-i ce frumoase-s florile? Și cele care se văd cu ochiul liber, și cele pe care trebuie să le vezi altfel. Așa-i?”
Da, așa-i. Foarte, foarte fain!
Ana a avut emoții. Iar emoțiile-s cele mai faine. Adică mie emoțiile îmi plac cel mai mult. Emoțiile au trecut, încet-încet. Arta ei a rămas la vedere. Pe fundal negru, din umbre albe a creat niște desene extraordinare. Și a făcut bine că, până la urmă, nu a agățat desenele pe pereți, ci le-a așezat pe masă, pe un fond negru, la fel de negru ca fundalul hârtiei. Am auzit spunându-se că semăna a priveghi tot aranjamentul acela. Nici vorbă! Ana a reușit, folosind creta și cărbunele, să creeze niște răsărituri de lumină superbe. O lumină care, la fel ca povestea chipurilor persoanelor desenate de ea, nu a dat buzna în lume, de-a dreptul. Ci și-a făcut loc ușor, într-un mod original, autentic. Foarte, foarte fain.
Avangardistență… Cum s-ar traduce asta mai bine? Sigur nu-i un cuvânt. Nu există în dicționar. Avangardistența Ursuz&Amuz e o stare de stări:
…când niște oameni – Luiza și Sergiu – pun arta pe primul plan. Și nimic altceva mai contează.
… când niște oameni – cei din public – sunt acolo pentru că așa simt, să facă și ei parte din actul artistic. Fiecare în felul lui.
… când sufletul primează.
Mai ales ultima parte.
