Bătăile inimii nu dor,
ăsta e felul vieții de a ne atinge sufletul,
de a ne spune
că ne vede vâlvătaia interioară
ce vrea să ardă,
să ardă…
dincolo de dorințele
sădite în ecoul fiecărei
bătăi ale inimii.
Pe foc nu-l doare să ardă,
ăsta e felul lui de a imita soarele,
de a imita cerul cu stele
cu licuricii de lumină născuți
din jarul incandescent.
Tu crezi că bătăile inimii
au un foc al lor,
o fundație pentru dorințe?
Crezi că inima știe că
fiecare ecou al bătăilor ei
îți străbate ființa,
agățându-ți-se de suflet?
De unde vine dragostea,
din care parte a inimii?
E doar un foc ce arde
atâta timp cât bătăile inimii nu dor?
Și dacă uneori doare?
Atunci, cum poți să mai inventezi
licurici pentru cerul din tine?
