Te-ai gândit vreodată, măcar o dată, atunci când te-ai trezit dimineața că, poate, viața asta nu e doar un bun de consum, că nu e doar despre a mânca, a merge la serviciu ori a agonisi? Te-ai gândit vreodată, măcar o dată, atunci când te-ai pus la somn că, poate, asta-i tot, că poate n-o să mai fie niciun mâine? Te-ai gândit să tragi linie și să vezi ce ai devenit, tu, ca om, ce a devenit viața ta, dacă are vreun sens povestea începută cu un scâncet ori un plâns spasmodic pe patul din spital, de la secția maternitate? De fapt, te-ai întrebat vreodată, măcar o dată, ce înseamnă viața, ce însemni tu, ca om? Niciunul dintre oameni nu e special, nu are o viață pusă deoparte pentru el, așa că poate să se culce liniștit, totul va fi frumos și cu soare, dimineața, când va deschide ochii. Știi cum e dimineața, pentru fiecare dintre oameni? La fel cum e pentru boabele de rouă: dacă se răcește suficient, vaporii de apă de la sol se transformă în boabe de rouă. Totul depinde de gradul de saturare și de temperatura aerului. Dacă valorile ating punctul de condensare, se formează rouă, dacă nu, nu. Fiecare dintre zilele de mâine e la fel pentru oameni – poți să fii, să mai fii, sau nu.
E dimineață. Ai deschis ochii, iar mâinele e azi. Ce faci, o iei ca atare, ridicând nepăsător din umeri, ori nici măcar atât?
Viața e ca o sită uriașă, care triază totate ființele vii. Cum și de ce, ăstea-s doar întrebări. Tu, ca ființă, poți doar să te întrebi. Dar, dacă te întrebi, devii un ciudat. Și știi cum sunt văzuți ciudații, nu?
Animalele și copiii – și cei de la început de viață, și cei de la capăt de viață, cei numiți bătrâni. Nu îmi place cuvântul ăsta – bătrân, refuz să cred în bătrânețe. Uneori, oamenii obosesc, și atunci apar riduri, pașii devin ușor nesiguri, iar lumea te dă la o parte.
Animalele și copiii – și cei de la început de viață, și cei de la capăt de viață. Sunt ființele cu care am rezonat întotdeauna, simplu și firesc. Cu ceilalți, mai greu, am fost întotdeauna un ”nu unul de-al nostru”.
Am în blocul în care locuiesc un vecin, un copil de la capăt de viață, care a rămas singur pentru o perioadă. Și, la fel ca rățușca din desenele animate, pe care mama-rață o învăța să se agațe cu un cârlig de cer, pentru că așa, când e pe lac, o să fie în siguranță, vecinul meu are nevoie de un cârlig pe care să-l folosească, să se agațe de cer. Cerul e prea sus, așa că am devenit eu un fel de cer (pentru că așa ne-am înțeles – n-aș fi putut să spun ”nu”, cum să fac așa ceva?), iar în loc de băț, copilul de la capăt de viață folosește telefonul. Mă sună în fiecare dimineață, pe la 7 și ceva, să-mi spună că e în regulă, s-a trezit, deci nu e nevoie să mă duc să verific dacă mâinele mai există sau nu, ori dacă are nevoie de ajutor, pentru a mai exista o zi de mâine.
Uneori doar mă salută și îmi urează o zi bună, alteori îmi spune despre ce o să facă în ziua asta, despre ce probleme vrea să rezolve. Toate pe scurt. Într-o dimineață, însă, la capătul celălalt al telefonului l-am auzit: ”Bună dimineața, Călin, m-am mai trezit o dată”. Și nu a spus-o doar așa, ca o constatare, ci cu o bucurie sinceră, pentru că e încă aici, iar viața îi mai oferă șansa încă unei zile de mâine.
Câți dintre oameni se bucură atunci când setrezesc? Câți, pentru că se bucură, refuză ura, refuză egoismul, refuză ipocrizia, și aleg să trăiască povestea încă unei zile?
Nu, oamenii nu se mai bucură de viață. De cele mai multe ori, viața e folosită ca o armă. Împotriva oricui nu-i ca ei. De ce? Crezi că oamenii se întreabă? Nici vorbă, propria nimicnicie le ocupă tot timpul. Și atunci, cum să se bucure că s-au mai trezit o dată?
M-am obișnuit, de ceva vreme, să mă trezesc chiar înainte să sune telefonul. Când sună, mă bucur de fiecare dată. Și pentru mâinele meu, dar mai ales pentru mâinele vecinului meu. Și mi-am promis că o să fac ceva, că o să inventez ceva care să poată crea câte zile de mâine vreau. Ca să pot să le împart tuturor celor care știu să se bucure: de un zâmbet, de un cadou, de un lucru mărunt, de cei dragi, de animale, de natură, de încă o dimineață…
