Alerg deseori cu caii sălbatici,
suflet lângă suflet,
și rareori ne oprim
să ne aducem aminte
de basmele copilăriei.
Încotro alergăm
nu are importanță,
am învățat să închidem ochii
și să ghicim ce culoare are cerul
în fiecare din lumile prin care trecem
nebuni
cu coama în vânt.
Uneori ne oprim
atât cât să ne împletim visele,
să ne ascultăm unul altuia
șuierul sufletului.
Suntem pretutindeni,
eu și caii sălbatici,
pe jumătate trăind,
pe jumătate murind,
cu privirea răvășită
de minunile lumilor
descoperite
în alergarea noastră nebună.
Uneori ne împiedicăm.
De căzut, nu. Niciodată!
Dincolo de vis e un alt vis,
de fiecare dată.
