Ultima oară am fost răcit în 2014. Răcisem ușor, o viroză ca oricare alta, și eram aproape vindecat. Însă am ieșit pe coclauri, într-o lună ianuarie foarte rece, iar răceala și-a dat seama că mai are de lucrat cu mine, așa că s-a întors. Și am tras vreo două săptămâni, dacă nu mai mult.
Așa și acum. Atâta tot că, de data asta (eu așa zic) nu o să mă țină mai mult de o săptămână.
Da, m-am pricopsit și eu, ca mai toată lumea, cu covideala cea ridicată la rang de înalt comisar OMS. Însă asta nu se pune, e ca și când ai zice că ai ceva afecțiune la picioare, atunci când careva, vrând să îți pună piedică, îți trage una mai abitir peste picioare.
Deci, nu am mai răcit de 9 ani.
Primele zile (de fapt, nopți) au fost cele mai rele, neputând să respir pe nas. Azi, însă, mi-am dat seama că pot, așa că, ieșind afară, am tras aer adânc în piept. Dar nu oricum, ci de parcă aș fi adulmecat cine știe ce aromă divină cu iz de stele amestecate cu sclipiri de Lună plină.
Am respirat adânc, zgomotos chiar, ca atunci când alerg prin pădure, pe pante foarte abrupte. O îmbrățișare între simțuri și viață, la fel de intensă ca atunci când îmbrățișezi pe cineva drag cu privirea. Cum se îmbrățișează cu privirea? Nu am un răspuns care să poată fi formulat în cuvinte.
”Ce bine e să poți respira pe nas…”, mi-am spus în gând (deși, probabil, cu voce tare). Și îmi venea să le zic și celorlalți oameni: ”Voi… voi vă dați seama ce bine e să puteți respira pe nas, să simțiți aerul cum pătrunde adânc în plămâni și vă umple de viață?”
Mi-am dat seama că, cel mai probabil, s-ar fi uitat la mine ca la un om nebun. Ce mare lucru să respiri pe nas? E mare lucru, îți dai seama de asta atunci când te lupți câteva zile să faci asta, dar nu poți. Și așa e, de fapt, și cu viața în sine. Îți dai seama cât de mult înseamnă ceva doar atunci când ai fost lipsit de acel ceva. Și nu, nu e un clișeu motivațional, așa cum sînt mai toate cărțile motivaționale ale zilelor noastre, unde unii te învață că dacă privești în sus când plouă, o să îți cadă apă în ochi. Nu. Pur și simplu am luat bucuria pe care o simțeam respirând (în sfârșit) pe nas și am întins-o în toate direcțiile. Iar întrebările au venit de la sine. Și toate au început simplu – cum ar fi dacă?:
– oamenii i-ar vedea pe cei de lângă ei așa cum sînt, nu așa cum vor ei să îi vadă?
– ceea ce ai ar conta întotdeauna mai mult decât ceea ce nu ai?
– ai zâmbi când ai saluta pe cineva, în loc să dai doar din cap, plictisit?
– ai tăcea, atunci când îți vine mai a naibii să dai din gură?
– ai respecta toate ființele, și nu ai mai face diferență între ”noi, oamenii cărora ni se cuvine totul” și ”animalele de asta există, ca să ne folosim noi de ele când și cum vrem”?
– ai vedea pădurea, natura, așa cum e: viață la superlativ?
– ți-ai urma visele pentru că vrei să vezi ce e dincolo de vis?
– ai spune mulțumesc nu doar din cuvinte, ci și din privire ori o simplă atingere?
– nu ar conta ca tu să ai ultimul cuvânt?
– fericirea celui de lângă tine ar însemna mai mult decât cea personală?
– nu ți-ar fi frică să te arăți așa cum ești?
– ai crede că orice e posibil, nu doar ceea ce ți se spune ori ți se arată că ”asta e totul”?
– te-ai bucura de orice îți oferă fiecare zi, indiferent de cât de ”mică” ar fi acea bucurie?
– în loc să stau la calculator și să aștern niște cuvinte, mai bine m-aș duce afară, să mă bucur că pot respira pe nas?
