Ursuz și Amuz e despre artă, despre lumina din artă. E despre a trece dincolo de convențional. E despre a te arunca cu capul înainte în valurile interioare profunde ale celui înzestrat cu suflet.
Și mai e despre ceva. E despre a pune laolaltă oameni faini, care, chiar și doar pentru o oră și ceva, își descătușează firele sufletești și țes din toate, laolaltă, o altfel de strălucire. Una ale cărei valuri se duc și se tot duc.
Ediția asta i-a avut ca invitați pe Mo Zidan și Alexandru Sabou.
*****
Mo e egiptean. Mo e deosebit. Chiar și așa, la prima vedere, sau când schimbi două vorbe cu el, îți dai seama de asta. Atunci când poți să citești oamenii, e de ajuns chiar și o simplă întâlnire ca să îți dai seama despre cine e vorba.
Mo a ieșit la rampă simplu, cu acea educație pe care ți-o dă noblețea interioară. Asta nu se învață, nu se dobândește. O ai sau nu. Mo o are. Și tocmai simplitatea asta a fost cea care a arătat felul profund în care vede, simte, înțelege viața.
L-am ascultat cu ochii larg deschiși. Mo vorbește dincolo de cuvinte. El îți deschide niște uși. Apoi, îți deschide altele. Și te invită, simplu, zâmbind, să intri, să descoperi, să vezi, să simți, să înțelegi.
*****
Ce mult mi-a plăcut să văd cum a crescut Alex Sabou. Și când zic „a crescut” mă refer la felul în care cântă la chitară.
L-am văzut, de-a lungul anilor, până să meargă la facultate, în diferite ipostaze muzicale. Și, sincer, nu m-am așteptat la ceea ce a cântat. De asta zic că a crescut.
Acum simte muzica altfel. A spart tiparele (că tot a fost vorba despre tipare în ediția asta) și a venit pe scenă cu trăiri muzicale.
M-a surprins creșterea asta a lui Alex. Pentru că puțini sunt cei care vor să crească, artistic vorbind. Și nu, a avea un furcoi de like-uri pe Instagram sau Facebook nu înseamnă, sub nicio formă, a crește. Dimpotrivă. A crește înseamnă a simți. Așa a venit Alex la Ursuz și Amuz, simțindu-și muzica. Foarte fain!
*****
Luiza și Sergiu… Ei fac parte din acei oameni care nu își închid, în niciun fel, sufletul. Îl lasă să dea pe dinafară. Și e de ajuns. Ursuz și Amuz cred că arată cel mai bine asta. Pentru că e vorba, în tot ceea ce se întâmplă acolo, pe scena de la Charlie’s din Zalău, de sinceritatea simțirii. Sau simțirea sincerității.
Oamenii ăștia sunt altfel. De asta nici nu mai zic nimic despre ei. Însă pot să zic asta. Dacă e să mă întrebi pe mine care e cel mai „de artă” dintre evenimentele care se întâmplă la Zalău, răspunsul e unul: Ursuz și Amuz.
Arta e o scânteie. Iar dacă o lași să crească, arde atât de frumos…
