Și se așază piatră pe piatră
în anii de răscruce ai fiecărei despărțiri,
și se mistuie ceruri scufundându-se
în intensitatea luminii Lunii
care îți așază umbre
înapoia pașilor care te trec
dintr-o lume în alta,
dintr-o viață în alta.
Orice visător poate vedea asta,
ori poate închide ochii privind
cum se nasc piramide
și sfincși
și ochiul atoatevăzător
și lei de piatră
păzind sfârșitul sezonului
în care exilul în care rătăcești
prin lume
înseamnă altceva
pentru fiecare în parte.
Rareori scânteia privirii
se agață de suflet.
Dar atunci când o face,
atunci când o face…
ooo, câtă patimă,
câtă iubire arde
în înaltul luminii,
atât de multă încât
zăgazurile sufletului se rup
așa cum nu s-au mai rupt
vreodată.
Și ard văpăile ăstea,
și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
și vin iscoade de departe
să își învețe ochii să privească
și inima să nu-și mai împartă
bătăile inimii în zile și nopți,
ci în îmbrățișări,
în mângâieri,
în iubiri de-o viață…
