”Prin ’70 or băgat totu-n pod, or pus lacăt și or plecat în Banat”, spune Floare Țurcaș, cea care administrează Casa Biriș din Cățălul Românesc (azi, Meseșenii de Sus), despre familia Biriș, cea căreia i-a aparținut casa.
– E frumoasă casa, îi spune celei care a fost profesoară timp de 40 de ani, și care ne-a primit cu drag.
– Apăi, cum n-a fi, că dacă am aranjat-o și am îmbrăcat-o… cum n-a fi!, îmi răspunde Floare Țurcaș, mândră de munca ei (pe bună dreptate).
Casa e, într-adevăr, bine întreținută. De ajuns acolo, chiar dacă satul e aproape de Zalău, nu e tocmai ușor, ulițele satului fiind destul de întortocheate pentru oricine nu e de-al locului, însă asta face parte din farmecul descoperirii casei. Iar după ce ajungi acolo, povestea casei prinde contur: de la lada de zestre, la vasele ceramice de pe pereți, îmbrăcămintea țărănească, poza de pe legitimația de vânătoare a lui Petre Biriș ori cățăii (cheile) de la beciul care mai există și azi, chiar dacă din pereții beciului n-a mai rămas mare lucru, doar ruine. O poveste a satului, pe care azi o poți găsi din ce în ce mai rar. Și tocmai de aceea, ca un semn de respect pentru ceea ce a însemnat satul românesc, casele țărănești trebuie păstrate ”vii”, pentru ca povestea să meargă mai departe. Atât cât se poate.
Casa Biriș este amplasată în zona etnografică Meseș, subzona cunoscută sub denumirea Sub-Meseș (zonă foarte conservativă), compact românească, relativ izolată de aglomerări urbane. Are arhitectura obișnuită zonei: o tindă (destul de mare), o cameră de locuit (casa dă la drum) și un tărnaț în partea din față a casei. Ambele ferestre ale camerei de locuit dau spre drum. Casa este văruită cu mnerăială și în interior, și în exterior și este mobilată conform specificului local.
Povestea casei, așa cum o spune Floare Țurcaș: ”Casa a aparţinut familiei Biriș (Biriş Petre şi Veronica, căsătoriți în 1939). Biriş Petre a primit grădina moştenire de la părinţi, cu ocazia nunții, şi în 1941 a început construcția casei: atunci s-a pus grinda, an care apare scrijelit în grindă. Au respectat obiceiu’ timpului; casa este făcută din pământ bătut pe fundaţie de piatră. Piatra a fost adusă de la Groapa Mare, de pe Meseş, acolo este o coaste şi o vale cu mulţi bolovani.
Casa s-a făcut cu clacă: se chemau şi douăzeci de care cu bivoli şi cai. Fundaţia să săpa până se dădea de pământu’ tare. Făceau şanţ, îl umpleau cu piatră şi făceau mortar din lut amestecat cu ceva nisip. Când băteau pământu’ pentru pereţi, aveau o tehnică specială, ca să le dea duritate. La interval de douăzeci, treizeci de cm puneau rude de carpen, lemn tare pe care-l băteau acolo, să fie mai rezistent. Păreţii erau groşi pentru a păstra căldura. Casa a fost acoperită cu „ciripuri” (ţiglă) de la început.
Când să construieşte casa, în fundaţie să pune ban de argint şi o scrisoare cu numele proprietarului şi deasupra uşii de la intrare, pe tocul uşii, puneau un cuţit mare care era îngropat în tencuială, ăla rămânea acolo.
Casa are două încăperi: prima, numită tindă, în care stăteau de obicei vara, şi din tindă să intra în casa di cătă drum, care era casa mare, în care stăteau de obicei iarna, cam de cinci pă cinci metri, deci era mare. Camera era folosită şi la ospeţe şi de sărbători, de Crăciun, când erau mulţi colindători. Pentru că familia nu avea decât un fecior, casa mare mai era lăsată fetelor din sat să organizeze şezători. Casa este prevăzută cu talpă, care se întinde pe toată partea din faţă a casei. Casele acoperite cu paie aveau talpă şi pe laterala casei de la drum. De pe talpă se intră în pod; talpa îi lipită pe jos cu pământ, și are herede din lemn şi stâlpi.
În tindă are amenajat cuptoru’ de pâine pe care l-a umplut deasupra cu pământ, să fie neted, ca o vatră, ca on „toltiş”, unde puneau oalele cu mâncare. În tindă stăteau vara şi înainte de Crăciun să mutau în „casa mare”, până după Paşti. Tinda era destul de mare faţă de alte case. În tindă a fost cuptoru’ şi era fiteu în casa mare, şi ungheţ. Familia a stat în casă până prin anii 1970. Bătrânul Petre a murit în 1967 şi apoi a murit și bătrâna. Copilul Ioan, căsătorit fiind cu Maria, după moartea părinţilor s-a mutat în altă parte. Când s-au mutat, o parte din lucruri le-au depozitat în podul casei, şi le-au închis cu lacăt. În casă a rămas o parte din mobilier: patul, lădoiu, masa, lada de zestre.”
){kind=link}