Case tradiționale sălăjene: Casa Florii Rusoii din Valcău de Jos, o casă cu suflet

Construită cândva pe la 1930, casa a fost cumpărată de Felicia și Florin Sabău de la niște bătrâni din Valcău de Sus, demontată și, apoi, construită din nou în Valcău de Jos. Și pentru că era goală, tot ceea ce înseamnă mobilier a fost cumpărat de la alte case vechi din zonă, iar cuptorul de pământ (o superbă piesă, de altfel) a fost construit de Florin.

Acum, dacă mergi acolo, la familia Sabău, la Valcău de Jos, casa albastră e ”vie”, primitoare. Și ăsta e primul lucru pe care îl observi.

Personal am fost prezent la multe din etapele reconstrucției casei, și am văzut cum casa prinde viață. Am văzut, etapă cu etapă, cum devine o casă primitoare, un fel de zâmbet tăcut al lemnului și pământului cu care a fost ridicată, aici, la Valcău de Jos. Și am fost acolo ori de câte ori au fost organizate evenimente. Și pentru că am fost, oarecum, parte din povestea casei, am văzut ”scânteia” care i-a dat viață: omul. Ori, mai pe șleau, Felicia și Florin Sabău. Și dacă acum casa e ”vie”, primitoare, e pentru că așa sunt oamenii ăstia frumoși, care nu doar au reconstruit casa, ci au însuflețit-o. Și de asta casa asta e una specială, pentru că povestea ei se rescrie cu fiecare eveniment care are loc acolo, cu fiecare  interacțiune dintre om și casa albastră.

”Călin, casa asta e și a ta. Pentru noi e o binecuvântare să te avem aici, cu noi. Poți să vii oricând, să stai aici cât vrei”, așa mi-au spus oamenii ăștia faini. Pentru că bunul lor simț, ospitalitatea lor e una de poveste. Și, cumva, sufletul lor s-a împregnat în lemnul și pământul casei. Iar atunci când ajungi acolo, când intri în casa albastră acoperită cu țiglă veche (ciripuri), cu pereții din pământ bătut (tină cu pleavă), cu două camere (casa mare, casa de sărbătoare și talpă / tărnaț), o să vezi, o să simți asta.

………….

Povestea casei, așa cum o spune Felicia Sabău:

”Am început în ianuarie 2020, am tot căutat case vechi. Am tot adunat foarte multe costume tradiționale și lucruri vechi. Podul îi plin cu lucruri, iar acasă în garaj, îi la fel, și neavând unde le pune, că soțu chiar o vrut să mă scoată afară din casă cu ele, că nu mai avea unde să-și țină lucrurile, m-am gândit la o casă. A fost greu să le adun, am avut noroc cu clienții de la coaforul meu care îmi tot dădeau ponturi: vecina mea are două sumane, nu știu cine are altceva. Sunam, și așa reușeam să le adun. Fetele mele cântă în ansamblu și le tot adunam să aibă ele la spectacole pe viitor. Inițial, am vrut să amenajez o cameră în casa noastră, dar nu mi-au încăput nici hainele, ce să zic de celelalte lucruri. Am căutat prin zonă o casă veche și am găsit printr-un client inițial o casă veche la laz. Casa aparținea familiei Roșan. Copiii lui nu l-au lăsat să o vândă, că au spus că vor să și-o amenajeze ei.

Apoi am găsit-o pe asta la Valcău de  Sus. Când am văzut-o, nu am mai putut renunța la ea. Casa era a lui Brisc Eugen, care a cumpărat-o de la niște bătrâni din sat. El își făcuse una nouă lângă ea, și pe asta voiau să o demoleze. Am cumpărat casa cu o mie de euro și soțu i-o mai lucrat ceva la casa nouă, că el este constructor și are echipă cu care lucrează. De demontat și montat, și construit din nou aici unde este, s-a ocupat soțul cu echipa lui. Am mai avut on unchi, frate cu soacra, mai bătrân și priceput, și și el o fost câteva zâle: cu el am bătut lemnu. La acoperit o fost vecinii di pă uliță, tăți o vinit, s-o făcut clacă și le-am dat mâncare. La fundație am lucrat noi în familie, cu fetile; piatra o-am adus tătă di la casa unde o fost. Piatra o-am pus una lângă alta, pă lângă fir. Pământu care o fost în pereții casei l-am adus tăt, și după trii săptămâni l-am cernut, și ala l-o amestecat cu ceva nisip și apă și cu ala, puneam on rând de piatră și on rând de pământ de-ala. Tăt pământu care o fost în casă o fost cernut, amestecat cu paie, turmătă și niște nisip și ala tăt s-o pus în pereți. Casa asta îi făcută cu tăt ce o fost acolo. Păreții s-o făcut cu mâna, fiind bârnile foarte bine așezate. Casa îi din bârne și între bârne îi pământ bătut.

În februarie 2020 o început demontatul și în 20 septembrie am făcut bătucitu pământului; deja erau păreții ridicați, acoperișu, și am reprodus danțu care să făcea la dripălit. Casa n-o avut nimic înăuntru, mobilier. Am mobilat cu mobilă di la alte case vechi: paturile și masa îs din Valcău de Jos, lădoiu din Valcău de Sus, scaunile, două îs din Sâg, două din Fizeș, lada de zestre îi de la Tusa, da îi din centru di la Preuteasa.

Casa îi cu talpă înaltă cu gradiș. Di pă talpă să intră în casa mare în care să stătea și din ie să intră în ceie casă, adică camera de sărbătoare. Când o-am desfăcut, s-o văzut că la casa de sărbătoare di pă talpă, era ușe, și mi-o spus on bătrân că mai demult aveau ușă di pă talpă la ambele camere, atunci când stăteau tinerii cu bătrânii înt-o casă, să fie mai separați. Apoi, să nu le vină atâta frig în casă, o lăsat numa o ușă.

Casa s-o înregistrat la primărie în 1939, de atunci s-o plătit pântu ie, da îi mai dinainte, îi pă undeva di la 1930. Îi acoperită cu ciripurile di la ie.

Urmează să luăm casa d-lui Roșan di la Iaz, până la urmă mi-o dat-o mnie, cu toate că am avut ceva rețineri că zâce că-i casa strâgoiului. D-na Roșan îi din Iaz, și când era ie bebeluș, nou născută, tata ei o fost omorât de doi tineri în hotar. El era avut, o avut animale multe, șepte vaci, cai, porci. După ce o murit, oaminii povesteau că să întorcea noaptea acasă și-și lua caii și-i prindea la căruță și-i ducea la păscut, și demineața caii erau tăți spumă în grajd și caru – plin de iarbă. Altă dată vinea și lua fata în brață și merea pă hotar și nevasta fujea după el și strâga: – Lasă fata jos! Tăt așe, câtva timp… și mama fetii s-o dus la popa din sat și i-o spus și s-o dus naoptea și l-o dezgropat și zâcea că stătea p-o parte și cu mâna su cap. I-o băgat ai pă gură și l-o întors cu fața în jos și după ace n-o mai vinit. Asta îi mai mare casa, cu talpă, două camere și tindă mare în mijloc, unde era și gaura di la cuptor. Asta o aducem amu, șaizăci de milioane ne-o costat și mai aducem una di la Valcău de Sus.

Era o femeie la Preoteasa, Ileana cea mnică, care o stat înt-o casă bătrână, pă aceie o trăbuit să o cumpăr, da n-o vrut coptiii ei.

Noi vrem să salvăm casele, să mai rămână o frântură din trecut și lumea să vină să le vadă și să reconstituim niște obiceiuri. Poate și un punct gastronomic.

Noi când eram copii, când cocea pita în cuptor, unde erau copii, lăsau on pic de aluat și fiecare își făce pupăza lui și o pune pă o frunză de curechi, tăți stăteu în gura cuptorului să să coacă mai repide și își mâncau pupăza.”