Case tradiționale sălăjene: În casa bătrânească din Sici, crâmpei din istoria unei familii cu credință în Dumnezeu

Așa, dată proaspăt cu mneruială, casa bătrânească din Sici pare că nu demult a fost ridicată din lemn și pământ, și murluită așa cum se făcea pe vremuri, cu un amestec din bălegar și lut. Însă casa tradițională a fost ridicată demult tare, acolo locuind o viață lelea Irinucă, o femeie micuță, micuță. Și poate că s-ar fi ales praful și pulberea de ea (așa cum se întâmplă cu multe din casele bătrânești), dacă nu era Ionuț Cordiș, cel care a cumpărat-o de la Victor, fiul Irinucăi. Și cu muncă și drag de tot ceea ce înseamnă sat tradițional, aici, la Sici, casa cândva a Irinucăi, acum a lui Ionuț, e una din cele mai frumoase case tradiționale din Sălaj. Și nu doar casa e frumoasă, ci și poiata reparată și curtea îngrijită, împrejmuită cu un gard împletit din lemn și acoperit cu paie.

Primul lucru pe care îl observi când intri în casă e cuptorul din pământ, foarte bine păstrat, așa cum a fost construit, cuptor care se regăsește în foarte puține case. Un cuptor care m-a dus, instant, cu gândul la cuptorul bunicii din Moldova, acolo unde dormeam, atunci când mergeam în vacanță, noi, copiii veniți de departe, și pisicile care se aciuieau pe lângă noi, toți fiind înveliți de căldura molcomă a pământului cuptorului în care tocmai s-a făcut mâncarea. 

Pe lângă cuptorul superb, în casă sunt puse la locul lor un război mic de țesut, ștergare (toate lucrate manual), farfurii de ceramică, haine țărănești, perini (unele vechi chiar e peste o sută de ani), paturi cu saltea cu paie și un fiteu cu lemne (sobă) cu picioare cu ornament.

”Fiteul ăsta”, îmi spune Ionuț, ”l-am scos din casă acum vreo 15 ani, l-a dat mama în sat, la o familie mai săracă. Mie mi-o plăcut tare mult fiteul ăsta cum e ornamentat, și am vrut neapărat să îl aduc înapoi. M-am dus înapoi după el, și am dat la schimb o altă sobă, de teracotă. Pereții au fost murluiți cu bălegar curat de vacă, arină, nisip. Prima dată am angajat o țigancă și pe soțul ei. Au cerut 250 de lei pe zi, pentru fiecare. Dar, cum ar fi avut de lucru o săptămână, m-ar fi costat prea mult. În prima zi m-am uitat cum face, apoi, a doua zi, l-am chemat pe frate-meu, să facem noi. În prima zi când am acoperit pervazul cu frate-meu, o crăpat tot, că am băgat prea mult bălegar. Apoi i-am dat de capăt”.

În cameră, o lampă cu petrol, ornamentată cu panglici colorate, stă agățată de grinda de lemn.

”Ai văzut lampa aceie cu petrol?”, mă întreabă Floare Pașca, (boldărița, cum i se spune în sat), mama lui Ionuț. ”Ioi, lampa aceie de petrol, unde mă puneam să fac atâtea scoverzi… Așa o fost. Da ai văzut cum o am gătat? Așe o găta măicuța. Să fie nealcoșă. Atunci când vine oarecine să vadă că-s fete harnice, care mai de care să scoată ceva la iveală. Alte vremuri…”.

Și chiar dacă pentru cel care trece pragul casei, obiectele de acolo sunt văzute ca piese de muzeu (și-s multe), acestea au o istorie comună: toate aparțin familiei lui Floare Pașca. Un fel de mărturie vie a istoriei acestei familii. O familie cu credință în Dumnezeu.

”O fost greu, nici nu vreau să-mi amintesc. Le-o fost greu și la copii. S-o dus Ionuț în străinătate și m-am tot gândit: vini-o-a acasă, n-a veni? Da am mers tăt cu Dumnezo înainte!”, mi-a spus Floare.

Și poate de asta casa e vie și atât de frumoasă. Nu doar pentru că acolo e un crâmpei din istoria familiei, ci și pentru că acest crâmpei e legat de credință. Și se vede asta, atunci când ajungi la casa tradițională din Sici. Se vede încă de când ajungi în dreptul gardului împletit din lemn, cu paie deasupra, și te uiți peste gard la casa îngrijită, pe ai cărei pereți urmele mâinilor care au murluit-o sunt la vedere.