Cea dintâi carte a unei națiuni, pe peretele clădirii Arhivelor Naționale din Zalău

cladire_arhivele_nationale_salajClădirea în sine se înscrie în tiparul “cutiilor de chibrituri” construite pe bandă rulantă în vremea în care România se îndrepta neabătut spre cele mai înalte culmi de progres și civilizație, așa cum le plăceau conducătorilor comuniști să li se cânte în strună la fiecare adunare populară ori în articolele ziarelor vremii. Zălăuanii trec pe lângă ea fără să o bage în seamă, iar mulți dintre ei nici măcar nu au observat fresca aceea uriașă de pe peretele clădirii Arhivelor Naționale, căci despre aceasta este vorba. Însă, dacă îți îndrepți privirea către clădire, n-ai cum să nu observi arta aceea plastică, chiar impresionantă ca dimensiune, care decorează peretele fără geamuri al clădirii. Iar dacă o observi și te oprești puțin, încet-încet, începi să distingi fețele din “tabloul” acela mare cât clădirea. Ba chiar și inscripțiile, chiar și așa, aproape șterse.

De la Gelu, la Ceaușescu

Ca să faci ditamai fresca, așezând bucățelele de piatră colorate, până să aducă a chipuri umane, ba chiar personalizate, nu e deloc ușor. Mai ales când ai un perete înalt de vreo zece metri și lat de vreo patru. Totuși, cineva a făcut și chestia asta, a așezat bucățile de piatră colorate până au ieșit niște personaje din istoria României, cea de până în anul 1983, atunci când s-a inaugurat clădirea Direcției Județene Sălaj a Arhivelor Naționale. Ori, cel puțin, așa apare pe site-ul ofocial al Arhivelor Naționale, cum că la “1 decembrie 1983 se inaugurează noul sediu al arhivelor sălăjene, cu o capacitate de depozitare de circa 8000 m.l., care prin funcţionalitatea sa oferă cele mai bune condiţii de păstrare a documentelor”. Acuma, de asta a fost construită clădirea, dacă vrei să cercetezi trecutul Sălajul, sub diferite aspecte, acolo ar trebui să mergi, în locul unde e adăpostit și conservat patrimoniul istoric al județului. De ce a fost realizată fresca? Probabil ca un omagiu adus “conducătorilor iubiți”, dar, dincolo de motiv, lucrarea în sine rămâne, ba, mai mult, chiar reprezintă crâmpeie de istorie românească.

cladire_arhive_nationale_salaj_1Jos, la bază, daci și romani, soldați, desigur, cu scuturile la vedere, iar deasupra lor e chipul lui Gelu, pe care sigur nu-l recunoști, chiar dacă n-ai lipsit la lecția de istorie, însă, după ce te obișnuiești cu bucățelele de piatră colorate, reușești chiar să descifrezi ce scrie acolo. Așa că poți să vezi scris, sub chipul cu pricina, și numele: Gelu Dux Diachorum (dux dacorum, scris greșit). Probabil e vorba despre Gelu, primul voievod atestat al Transilvaniei. Deasupra lui Gelu, pe Mihai Viteazul n-ai cum să nu-l recunoști, la fel pe Vasile Alecsandri ori pe Simion Bărnuțiu, pe care, dacă nu-l recunoști din cărțile de istorie, îți dai seama cine e după ce descifrezi numele trecut acolo. Apoi, după cei care au însemnat ceva, ca un fel de barieră a istoriei, apare scris “Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Bălcescu”. De ce ca un fel de barieră a istoriei? Pentru că, deasupra, în partea de sus a frescei, ocupând aproape o treime din lucrare, la loc de cinste se află, ori cel puțin așa pare, Ceaușescu. Așa că citatul acela din Bălcescu, ca un fel de barieră, se justifică. De la Ceaușescu încoace istoria a fost mototolită și călcată în picioare de o mână de oameni, care, controlând un întreg aparat represiv, respectiv securitatea, a ținut până și istoria la colț, făcând-o să aplaude din palme la vederea conducătorului iubit.

Fără istorie, doar date cronologice

Stând acolo, în fața frescei, îți vine să zâmbești amar. E nedreaptă cea dintâi carte a unei nații, atunci când vorbești despre totalitarism, despre dictatură, de orice fel ar fi. După ’89, se mai poate vorbi despre istorie, nu doar despre date cronologice? Din ’90 și pînă în 1996, România a fost condusă cu bâta, de către aceiași comuniști și aceeași securitate, doar cu alte haine și alte vorbe mari. Din 1996 și până în zilele noastre, bâta a lăsat locul dosarelor, cele care conduc, urât, țara. Și, culmea, de către aceiași comuniști și aceiași securiști, dar care, îndobitocind și dezbinând, asmuțindu-i pe unii împotriva celorlalți, reușesc să facă legea cum vor. Degeaba se dau, acum, toți cum că ei sînt democrația personificată. Toți se trag din același partid comunist, din aceeași șleahtă a securiștilor, însă, lucru al naibii, nimeni nu e comunist, nimeni nu e securist. Toți sînt cu fecioria democrației la purtător, atunci când nu mai pot de grija românilor, în discursuri la cine știe ce tribune, ori gâdilați slugarnic în mass-media obedientă. Iar oamenii simpli sînt doar carne de tun în acest război al dorinței parșive și perverse de putere.

Istoria este cea dintâi carte a unei naţii, a spus Nicolae Bălcescu. Dacă ar fi să reprezentăm istoria ultimului sfert de secol, într-o frescă pe o clădire, la fel ca cea de pe clădirea Arhivelor Naționale din Zalău, cum ar arăta? Probabil, doar un fundal gri, gol, fără esență, fără nume, fără evenimente, doar cu o înșiruire de date cronologice și mult noroi social, fără nimic demn de a fi trecut pe peretele istoriei.


  1. Cine este autorul frescei? Cred că era prima informație după cea privind data dezvelirii…

Leave a Reply

Your email address will not be published.