Cetatea de piatră din vârful dealului Surducului. Un turn impresionant

Pădurea e o lume în sine. Chiar și cea de la margine de drum, acolo unde nu ai crede că poate să existe ceva care să te impresioneze. Însă natura e uimitoare. E de ajuns să intri în lumea ei și să îi urmezi cărările, și cele create de oameni sau animale și cele pe care ți le imaginezi, cuprins de o frenezie specifică celor cu drag de aventură. Și cu cât te aștepți mai puțin să găsești ceva, să ajungi la o destinație anume, cu atât surprizele naturii sînt mai frumoase.

Sălajul este, fără doar și poate, surprinzător. Ascunse în păduri, minunile naturii sînt impresionante, de la tăuri pline de mister și legende, la sculpturi de piatră (majoritatea formațiuni de gresii) care te fac să te oprești din drum și să exclami: ”Oau!”. Asta, desigur, dacă vrei să vezi frumusețea din jurul tău, alta decât cea din reclamele cu terase, șezlonguri, cluburi, all-inclusive, city-break, ”de văzut într-o viață” și alte asemenea lucruri care ți se spun că merită (trebuie) bifate.  

Dincolo de vale

Am mai fost de câteva ori în zona Surducului, și de fiecare dată drumețiile au fost adevărate aventuri. Și sînt, de altfel, multe locuri care ar putea fi trecute cu ușurință pe o hartă a traseelor turistice din Sălaj și care ar atrage turiști. Pare că nu interesează pe nimeni lucrul ăsta. Oricum, în urma reportajelor ”Reporter pur și simplu” au venit mulți turiști, din toată țara, să vadă minunile naturii pe care le-am descoperit de-a lungul timpului. Și toți au fost impresionați de ceea ce au văzut.

Deci, iată-mă, din nou, undeva între Surduc și Brâglez. Ca să ajung acolo unde mi-am propus, trebuia să trec valea. O vale ușor de trecut, în mod normal. De data asta, însă, debitul de apă a fost mult mai mare decât de obicei, așa că să trec dincolo, fără să intru în apa adâncă până peste genunchi, a fost o încercare. Da, așa cum am făcut și altă dată, ar fi trebuit să mă descalț și să trec, simplu, prin apă. Dar de ce să faci simplu un lucru când poți să-l complici?

M-am tot învârtit, prin nămolul de pe mal, până am găsit un loc unde aș fi putut construi un podeț. Din ce? Pe malul văii sînt mai mulți copaci tăiați, dar lăsați (deocamdată) acolo. Am luat un trunchi de copac gros ceva mai mult decât un picior de om și lung de vreo 1 metru jumătate. L-am tras după mine până la locul cu pricina și l-am proptit de celălalt mal. Am trecut peste el, apoi, ca să nu-l ia apa, care începuse să-l mute de unde-l pusesem, l-am tras pe mal, ca să am pe unde să mă întorc.

Dincolo de vale, liniște. O liniște colorată într-un verde presărat cu bălți mlăștinoase și șanturi cu apă rămase în urma văii care, cu ceva timp în urmă, a ieșit din matcă și a inundat zona din jur. ”Ce mare lucru?”, mi-am zis, și mi-am văzut de drum, fără a-mi lua un punct de reper pentru întoarcere. Mi-am dat seama ”ce mare lucru” e, la întoarcere.

Am intrat în pădure cu o bucurie care mă ia întotdeauna pe sus. Și chiar dacă îmi spun, de fiecare dată, ”azi o iau mai ușor”, niciodată nu e așa.

Am mers mai mult la nimereală, până am găsit un tău. Și chiar dacă o luasem în direcția pe care mi-o propusesem la plecare, la tău m-am oprit și am luat-o înapoi. Așa am simțit, ca o chemare. Și urcând de-a lungul văii, am văzut, în stânga mea, un perete mare, mare. Primul impuls a fost să o iau direct într-acolo. Și, totuși, mi-am continuat drumul, urcând panta abruptă, până

În vârf, la Belvedere.

Când am ajuns sus, o frumusețe caldă m-a luat în primire, și m-a așezat lângă un copac. Am privit în jur liniștit, deși adulmecând aerul am simțit că lângă mine este ”ceva”. Și chiar dacă niciodată nu m-am înșelat în a-mi urma instinctul, totuși, am rămas liniștit, rezemat de copac. Apoi, după ce un uliu (care până atunci stătea în copacul sub care mă așezasem) și-a luat zborul, m-am ridicat și am mers direct în direcția chemării naturii.

De departe (adică de la vreo 20 de metri), formațiunea de piatră semăna cu ochii bulbucați ai lui Kermit, broscoiul din păpușile Muppets, un serial pe care-l urmăream când eram copil. Asta pentru că se vedeau doar două formațiuni rotunde. Apoi, ochii bulbucați ai lui Kermit s-au transformat în doi sâni de femeie (ce să faci, se mai întâmplă să vezi și așa ceva în natură). Când a apărut și a treia ”minge” de piatră, n-au mai fost sâni, toată sculptura aceea transformându-se într-o floare de piatră.

M-am apropiat și am privit peisajul din jur, respirând adânc. M-am așezat pe ochii bulbucați ai lui Kermit/sâni/floare de piatră și am zâmbit larg. Am rămas așa, cu zâmbet, vreo 10 minute. Apoi, pentru că chemarea naturii mă trăgea de mână, m-am ridicat și am coborât panta abruptă, ocolind hăul. Nu am privit în jur. Știam că este ceva deosebit acolo. Cu toate astea, am privit doar înainte. Și nu pentru că eram atent să nu alunec și să cad naibii, ci pentru că am vrut să văd dintr-odată toată splendoarea naturii. O splendoare a naturii care, rapid, s-a transformat într-o poveste cu

O cetate de piatră, o peșteră și un turn impresionant.

Am urcat și am coborât pe lângă pereții de piatră ai cetății, într-o frenezie a simțurilor, încât nici nu știu cum a trecut timpul. Tot ce conta era frumusețea din jur.

Primul turn, sculptat cu măiestrie de natură, ar fi fost suficient ca să mă facă să zic, cu capul dat pe spate, ”Oau!”. Și am zis-o de multe ori. Chiar și în timp ce urcam către peștera din stâncă, a cărei intrare părea că a fost construită de om. Nici vorbă de așa ceva. Însă, v-am spus, natura este un sculptor extraordinar.

Nu foarte lungă, doar vreo 6, 7 metri, peștera e îngustă, poți intra doar ”în patru labe”. Am intrat, însă mi s-a părut că e locuită de ceva animal (după cărarea lăsată), așa că am ieșit. Asta, din respect pentru animalul care locuia acolo. Eu eram, până la urmă, un vizitator.   

Am ocolit primul turn, am trecut peste o culme și am urmat ”zidurile” cetății, privind cu ochii mari: ”Superb!”. Am zis asta de nu știu câte ori, în timp ce descopeream cetatea de piatră din vârful dealului. Și de fiecare dată, ”Superb!” a fost ca o descătușare a exaltării care mă cuprinsese.

Am trecut pe lângă un perete uriaș, pe lângă formațiuni care păreau niște creneluri ori locuri de veghe ori coloane sculptate din spatele cărora urma să apară ceva prințesă din povești. Și totul, dar totul era ca o poveste care se putea termina atunci. Însă, ca orice cetate, și aceasta are un loc special, care te va impresiona mai mult decât orice până atunci.

Când am dat cu ochii de turn, am rămas nemișcat. Are vreo 10, 12 metri înălțime, iar sus, un fel de balcon, ca și cum acolo ar fi un loc de veghe. Și, din nou, am urcat și am coborât de atâtea ori pe lângă turn, cu privirea ațintită în direcția turnului, încât mare lucru că n-am căzut ca prostul, împiedicându-mă de bolovanii din covorul de frunze uscate. Dar natura are întotdeauna grijă de cei cu drag de ea.

Am plecat cu greu de acolo. Am coborât panta abruptă, am ieșit din pădure și m-am îndreptat către locul pe unde trecusem valea. Ori cel puțin așa credeam.

 Mlaștina. Două rațe sălbatice și două urme de bou

Odată ieșit din pădure și îndreptându-mă către locul de unde venisem, normal era să fiu atent, să recunosc pe unde am venit. În loc de asta, mă aplecam după flori, după gândăcei, ori să văd mai de aproape un craniu de capră care avea două coarne diferite – unul alb, celălalt de parcă ar fi fost viu.

Odată ajuns la ceea ce părea a fi valea, m-am întâlnit cu două rațe sălbatice. Când prima din ele și-a luat gălăgioasă zborul din apă, m-am speriat de era să îmi scap aparatul de fotografiat. La a doua chiar l-am scăpat. L-am prins înainte să cadă în noroi.

Când mi-am dat seama că mergeam aiurea, numai pe unde am venit, nu, era prea târziu. Eram în mijlocul unei mlaștini. O mlaștină de vreo 200, 250 de metri pătrați, formată în urma inundațiilor. Oricum, deloc mare ca și întindere. Și, totuși, eram acolo.

Am luat-o către vale, spunându-mi că sigur găsesc pe unde să trec. Ce vorbești? Lată și adâncă chiar de 1 metru, nu era, clar, un loc de trecere. Așa că m-am întors pe unde am venit. Ori, cel puțin, așa am crezut. Atunci când am rămas impotmolit, cu picioarele afundate până peste gleznă în noroi, mi-am zis că am făcut-o lată. Și chiar am făcut-o.

Am ieșit cu greu de acolo, scoțându-mi cu greu, pe rând, picioarele din noroiul adânc. Când am, ajuns, din nou, la vale, acolo unde am găsit butucul pe care-l lăsasem propptit de mal, eram plin de noroi. M-am uitat în urma mea și mi-am zis: ”Da, sînt urme de animale mici aici. Și două urme de bou. Eu sînt boul!”

Am pus butucul pe post de punte, însă apa l-a luat înainte să îmi dau seama de asta. Așa că am sărit. În mod normal, nu e mare lucru să sari doi metri. Când ești înfipt în noroi și aplecat printre spini, da. Așa că am aterizat în apă, stropindu-mă tot. Și așa, ud și plin de noroi, am ieșit din vale. Când am ajuns la mașina parcată nu departe de vale, mi-am dat jos bagajele, m-am dezbrăcat de tricou, mi-am dat jos pantofii și șosetele și am stat la soare, să mă usuc cât de cât.

Când am plecat de acolo, cu pantofii îmbibați de apă și noroi (un mâl urât mirositor, de altfel), zâmbeam. Așa cum zâmbesc de fiecare dată când aventura mă ia pe sus și mă duce cine știe pe unde.