Camelia Burghele (autoare a peste 20 de cărți de etnologie și antropologie culturală), va susține conferința „Secretul savorii sarmalelor”, joi, 10 aprilie 2025, ora 18, în Sala „Porolissum” a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.
Cu acest prilej, va avea loc și lansarea cărții „Sarmale și Serotonină. Despre un mainstream gastro-cultural” (Gastroart, 2025).
Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Sălaj, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și Librăria Cărturești Zalău.
„România are conturul unui peşte dolofan. Ar fi oare o erezie să ne-o închipuim preluând forma unei sarmale? Ne-ar bănui cineva de lipsă de patriotism? N-ar trebui. În fond, discuţia despre identitatea de brand a acestui produs e veche, deşi nu pare să ducă undeva anume. Există sarmale cât pumnul şi sarmale cât mosorul de aţă. Există sarme şi piroşti. Spre a nu mai spune că există şi un colecţionar de sarmale, Cosmin Dragomir, la a cărui editură apare cartea de faţă.
Prin urmare, tot ce lipsea era un hermeneut subtil şi şarmant, un antropolog cu aplecare spre gastronomie, care să plaseze oala cu sarmale în mai multe tipuri de meniu şi să facă racordurile necesare. Îl avem acum. Camelia Burghele scrie convingător şi viu despre acest soi de comfort food pe care nicio gospodină cu o înzestrare minimală nu are voie să-l rateze sau să-l ignore. Oala cu sarmale e prezentă la rugă şi la Revelion, la masa nuntaşilor şi la parastas, la aniversare şi la comemorare. Indiferent dacă sunt pregătite ca la mama sau ca la bunica acasă (soacra e trecută ritualic sub tăcere), sarmalele poartă în textura lor mesaje care vin din profunzimea ruralului şi se îndreaptă cuceritor spre fortăreţele urbane.
Sigur, n-are nimeni ambiţia să introducă sarmalele pe listele Michelin. Şi nici nu e nevoie. Totul e să guşti pitorescul din farfurie şi din context. Să vezi cu ochii minţii bucătăria de odinioară şi să simţi mirosul aburilor care se ridică din oală şi cuprind încăperea într-o îmbrăţişare aromat-pofticioasă. Iar Camelia Burghele nu face aici doar antropologie, ci şi literatură. Ea lămureşte o sumedenie de sarmalentendu-uri privind felul în care ne adjudecăm copyrightul produsului (ehe, obsesiva noastră grijă de-a ne umfla muşchii aproprierii, într-o perioadă când lumea înţelege că mâncarea e de obicei transfrontalieră, iar identităţile fluide) şi apelează la cărţi de bucate din vechime, pe ale căror pagini stă uneori sigiliul unei pete de grăsime.” (Radu Paraschivescu)
