Cred că e prima ieșire de anul ăsta cu bicicleta pe coclauri. Nu știu de ce nu am ieșit până acum, e ca și când aș fi total deconectat de timp. Ce să zic? Oi fi și eu un highlander, un nemuritor, cum ar veni, așa că anotimpurile, lunile nu prea au însemnătate.
Azi mi-am luat bicicleta și am ieșit în natură. Deși cu un picuț de groază, fiindcă încă nu mi-am revenit complet după o viroză ciudată, care mi-a cam înfundat ”țevăraia” nazală și mi-a cam tăiat aerul.
Am rămas fără aer destul de repede, așa că, hop-țop, am tras pe dreapta, făcând niște arpegii la trompetă de mai mare dragul. Apoi, odată urcat pe bicicletă, am luat-o la galop. Și ca să văd dacă mă ține respirația, dar și pentru că, așa cum mi se întâmplă când sînt pe bicicletă, mă apucă exuberanța și am impresia că-s călare pe El Zorab.
Am ajuns rapid în vârful dealului Aghireșului, la ieșirea din Zalău, apoi, după încă un mic recital la trompetă, am luat-o la stânga, către pădurea Meseșului. Și aici se întâmplă un lucru frumos, de unde și articolul de față.
Am trecut două mașini pe lângă mine, una într-o direcție, una în cealaltă. Am oprit, așteptând să se curețe aerul de praf, uitându-mă la niște câini, vreo 3, 4, care tot traversau drumul neasfaltat, dintr-o parte în alta. Una dintre mașini, un SUV negru, cred (oricum, de culoare închisă), care mergea în direcția pădurii, se oprește în dreptul câinilor. Apoi, dă încet cu spatele cele câteva zeci de metri care ne despărțeau, până ajunge în dreptul meu, timp în care eu îmi spuneam: ”Ori au greșit drumul, ori vor să mă escorteze printre câini”.
– Vă e groază de câini, de asta v-ați oprit?, mă întreabă o femeie tânără, ținând un copil în brațe.
– Da, sînt niște câini în față, dacă vă e groază de ei…, îmi spune și bărbatul, apoi și cealaltă femeie pasageră pe bancheta din spate, dându-mi de înțeles că mă însoțesc ei cu mașina printre câini.
– Nu, nu mi-e groază, eu doar așteptam să se ridice praful. Și-apoi, sînt obișnuit cu câinii. Dar, oricum, mulțumesc mult de intenție.
Au plecat pe unde veniseră cu spatele, iar eu am rămas locului, zâmbind. Apoi, după ce m-am urcat pe bicicletă, pedalând către pădure, printre câinii care m-au simțit că-s pregătit de orice, dându-se la o parte din drum, zâmbetul a rămas.
Cum să nu zâmbesc? Oamenii ăștia nu doar că opriseră, dar au dat și cu spatele, ca să îmi ofere protecție față de câini. Iar ăsta e un gest de umanitate atât de rar, că n-avea cum să nu mă impresioneze. Mai ales că venim după o perioadă de doi ani și ceva în care oamenii au fost atât de întărâtați unii împotriva altora, că aproape că nu mai există niciun alt sentiment în afară de răutate, de ura socială.
În ciuda eforturilor de dezumanizare din partea unora (care continuă), acei oameni care își mai păstrează doza de umanitate nealterată refuză, pur și simplu, să fie niște marionete ale urii. Și de câte ori au ocazia, umanitatea e cea care iese la suprafață. Așa cum a ieșit acum, când niște necunoscuți au vrut să mă protejeze de cei 3, 4 câini de pe drum. Un gest de a-i sări celuilalt în ajutor autentic, necondiționat, rar, admirabil și de neprețuit în lumea de azi. Iar gestul ăsta mi-a făcut ziua mai frumoasă.
În rest, ca orice excursie cu bicicleta (ori pe jos), și excursia asta a fost o minunăție de emoții încărcate de energia atât de frumoasă a naturii.
