Prima și prima oară, se fixează cu privirea globul pe care vrei să-l așezi la locul lui (că sigur nu stă bine). Din când în când, te mai uiți și după oameni, să vezi dacă-s atenți și învață ceva din toată treaba asta.
După ce ți-ai făcut planul, întinzi lăbuța stângă (sau, mă rog, mâna, că oamenii, săracii, nu au lăbuțe… sau au?) către ținta lucioasă. Alo, păi ce faci? Nu stânga aia, cealaltă stângă.
Acuma, sigur, i-ai putea trage o lăbuță, așa, să vezi cum se bălăngăne. Însă, înainte de asta, saluți globul frumos. Cu ambele lăbuțe. Ca să știe ce-l așteaptă.
Da, știu, poate fi părea aiurea să te tot întinzi către globul galben lucios. Dar dacă ”motivaționiștii” te învață că după ce inspiri, trebuie să și expiri, și că mai bine să vrei să îți fie bine, decât să îți fie rău, asta de ce ar părea aiurea? Deci, stai ce stai cu lăbuțele ridicate, apoi nu mai stai. Privirea, însă, rămâne fixată pe țintă.
Ca să nu se sperie nici globul, nici oamenii care se uită la tine, te faci că plouă. După ce atenția celorlalți pare că se îndreaptă în altă parte, poți să acționezi. Prinzi repede globul lucios. Apoi îi zici vreo două, din ăstea, de Sărbători, îi tragi o țucătură sănătoasă și îl așezi la locul lui. Sau tragi de el până îl eliberezi. Că, cine știe, poate că locul lui nu e pe brad, ci pe jos, pe post de jucărie.
Cu primul glob e mai greu. Cu celelalte e floare la ureche. Mai ales când le dai pe toate jos, apoi te uiți cum oamenii le pun înapoi pe brad, pentru încă o tură de joacă.
Așa-i ce simplu e?
Cam atât pentru azi. Sărbători liniștite să aveți!
