Există o vorbă. Bine, mai multe, dar acum mă axez pe aceasta: copii mici – probleme mici; copii mari – probleme mari. Sunt greu de înțeles pentru părinți, ori pentru unii părinți, cele de mai sus atunci când cei mici sunt… mici. Eu, cel puțin, am fost ușor nedumerită (m-am lămurit pe parcurs) de ce vrea să însemne.
Nu cu mult timp în urmă aveam în față fetele mele de un cot lungime. Eram veșnic cu ele, lângă ele, să le dau de mâncare, să le îmbrac, să le schimb, să le țin în brațe, să le învăț, să le vorbesc, să mă joc cu ele, dacă s-ar fi putut 24 de ore din 24, și mă gândeam atunci că e greu.
Înțelegeam perfect ce înseamnă acele cuvinte înțelepte, dar probabil că nu voiam să dau curs către ceea ce știam că urmează.
Cu o mențiune. Consider că, fiind vorba despre copiii mei, mă văd obligată să privesc problemele mai degrabă ca provocări ce au nevoie de rezolvare. Pentru că, într-adevăr, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce minunile cresc, provocările devin tot mai mari.
Să le luăm pe rând. Când sunt mici, copilașii sunt extrem de dependenți de părinți, în special de mamă, având nevoie constant de prezența lor, nu doar fizică, ci și emoțională, precum și de îndrumarea acestora. Doar că această dependență scade în intensitate pe măsură ce micuții cresc. Este cursul firesc al vieții către independență, pregătindu-i pentru adolescență, respectiv maturitate.
Așa e și cu minunile mele. Sunt dependente de mine. Sunt la vârsta la care îmi lansează zeci, chiar sute de “Maaaamiiiii!” în fiecare zi. “Mami, hai să vezi ce am făcut!”, “Mami, hai să mă ajuți să îmi fac temele!”, “Mami, hai puțin să ne jucăm!”. Și acest “Mami” începe de dimineața, de când fac ochișori puiuții mei, și până la somn. Ba și de câteva ori în timpul nopții când se trezesc, fie pentru că vor apă, fie pentru că vor să le acopăr a nu știu câtă oară cu plapuma etc.
Deși uneori e solicitant, nu pot să nu ador faptul că au nevoie în permanență să fiu acolo pentru ele. Pentru că acest apelativ “Mami” vine la pachet, nu doar cu solicitări, ci și cu declarații frumoase care îmi încântă sufletul: “Mami, vii te rog să îți dau un pupic?”, “Mami, așa-i că nu ai putea niciodată să refuzi un pupic sau o îmbrățișare de la mine?”, “Mami, așa-i că tot timpul te strigăm pentru că noi te iubim?”. Nu am cum să nu mă topesc.
Acum câteva zile mi-a spus cea mică, e încă la vârsta grădiniței, că, atunci când mă strigă “Mami” și uită ce avea să îmi povestească, îmi spune “Te iubesc!”. Știu că nu sunt doar vorbe. Doar sunt copiii mei, și ei simt asta, normal. Iar eu le încurajez pe minunile mele să își exprime liber sentimentele ori de câte ori simt nevoia.
Revenind, provocările cresc pe măsură ce se înalță micuții noștri. Devin tot mai conștienți de faptul că pot lua decizii proprii. Asta ridică ștacheta pentru părinți, deoarece ideile lor sunt pe măsura vârstei și, uneori, au nevoie să fie ajustate de mintea unui adult. Cu toate că și noi, părinții, avem multe de învățat de la copiii noștri. Este foarte important să realizăm faptul că micuții noștri sunt tot mai inteligenți și, mai ales, că modul lor de a gândi și de a face lucrurile poate fi, de fapt, mai potrivit.
Cea mare, de aproape 9 ani, e conștientă că toată ziua mă solicită cu acest “Mami”. Dar ce mai contează unul sau doi în plus, dacă e neapărat nevoie!? Ea are o fire foarte independentă. Vrea să facă lucrurile în felul ei și când nu îi convine, insistă: “Mami, de ce trebuie să fac tot ce zici tu?”. Am răbdare să îi explic varianta mea. Uneori ține, alteori rămâne tot la ideile ei. Se întâmplă rar, ce-i drept, pentru că are încredere în mine și deciziile mele. Amândouă au. Mă întreabă deseori: “Mami, tu cum de le știi pe toate?”. Nu le știu, dar caut să găsesc răspunsurile cele mai potrivite. “Mami, tu cum de le rezolvi întotdeauna pe toate?”. Răspunsul: nu știu, dar încerc. Privesc problemele drept provocări și caut soluții să le depășesc.
Așadar, să zică ori de câte ori doresc “Mami”. Mă bucur că au confort lângă mine și că vor să îmi împărtășească totul. Sunt conștientă că, pe măsură ce cresc, vor întâmpina fel și fel de situații, unele plăcute, altele mai puțin așteptate, așa că îmi doresc să vină și atunci să îmi spună: “Mami, să știi că…”.
La cum zboară timpul, mai au puțin până la trecerea dintre copilărie și adolescență. Iar cu adolescenții din ziua de astăzi nu e ușor. Au multe surse de informare, multe tentații. Nu sunt încă acolo să dau exemple. Dar mă pregătesc și încerc să îmi aduc aminte de cum am fost eu la vârsta respectivă, să nu uit că am trecut și eu prin aceste etape ale vieții. Și, mai ales, să nu uit că generațiile se schimbă. Nu trebuie să se schimbe însă caracterul și respectul. Acestea am să le pretind întotdeauna indiferent ce trenduri și vremuri ne așteaptă. Vor fi provocări, posibil probleme. Dar dacă rămâne acest început de “Mami” în ecuație, atunci mă declar mulțumită.
Așadar, copii mici – provocări mici, copii mari – provocări mari. Să le găsim rezolvare și să le depășim cu brio!
Să fim cu toții sănătoși!
