Dacă-i mijloc de octombrie, atunci e surechi cu oameni faini, voie bună și must direct de la șitău

Întotdeauna mă duc cu drag la țară, la evenimentele organizate acolo. E altă lume, una mai ”pe față”, iar asta e ca o oază de liniște, mai ales în zilele ăstea încărcate de ură socială, de tabere gata să se ia la bătaie, de adevăruri supreme purtate pe post de bâtă de dat în capul celuilalt (mai prost, desigur).  

La Valcău de Jos am fost de multe ori, și am fost întrebat de ce mă duc acolo mai des decât în altă parte. Răspunsul e unul foarte simplu: întotdeauna sînt chemat cu drag. Și n-am cum să nu răspund altfel decât așa cum sînt chemat. Adică cu drag. Mai ales că oamenii ăștia faini de acolo mă primesc ca pe unul de-al casei. Iar sentimentul ăsta, cum că ești binevenit, e ceea ce face ca umanitatea să fie umanitate, un fel de familie mai mare.  

La mijloc de octombrie, în mod tradițional, e vremea culesului strugurilor. Sau a surechiului, cum se spune la țară. Prilej numai bun ca să se strângă oamenii laolaltă, așa cum se făcea pe vremuri, la clacă. Obiceiul ăsta al clăcii se mai păstrează și astăzi. E drept, nu ca odinioară, dar mai sunt încă oameni care păstrează tradiția asta vie. Așa cum sunt și Felicia și Florin Sabău, cei care m-au chemat la surechi, și care păstrează vii tradițiile și obiceiurile satului prin toate evenimentele create de ei.

Sincer, m-am simțit foarte bine acolo. Și nu pentru că m-aș fi dus ca un ”domn” de la oraș, care să bage capul în poză și cam atât. Nici vorbă. Mi-a plăcut în primul rând pentru că am fost parte din ceea ce înseamnă claca surechiului. Adică am cărat la coșărci și găleți cu struguri de numa’. Cred că am făcut vreo 30 de drumuri, de-a lungul șirurilor de vie. Dar cu atât de mult drag, că aș mai fi făcut asta mult și bine. Chiar și așa, cu aparatul foto într-o mână (și l-am scăpat de câteva ori), iar în cealaltă coșarca plină cu struguri. Ba, de multe ori, am agățat aparatul pe unde am apucat, ca să pot căra câte două coșărci, nu de alta, surechitul mergea așa de cu spor, că musai trebuia ținut pasul cu culegătorii.

Nu știu cum era pe vremuri, dar la surechi la Valcău de Jos, în mijloc de octombrie 2021, au fost numai oameni faini. Plus muzicanții, care au făcut ca lucrul să fie mai ușor, ba chiar ca un fel de sărbătoare. Una strâns legată de ceea ce înseamnă satul. Muzica care a răsunat pe deal, la vie, a fost una care se potrivea atât de bine cu locul, cu surechiul, cu oamenii de acolo, că totul a fost mai frumos datorită muzicanților.

La mijloc de octombrie, oameni îmbrăcați în costume populare (și nu doar) au însuflețit via, sus, pe deal, la Valcău de Jos. Un tablou, o pictură impresionistă care a însuflețit locul. Un crâmpei de viață a satului plin de energie și voie bună. Un semn că omenia încă n-a murit. Un semn că tradițiile satului încă n-au murit. Un semn că omul mai poate fi, încă, om.

Fain de tot a fost. Ca să te convingi e de ajuns să urmărești filmul postat mai sus. Și sigur o să-ți placă. E un film cu oameni faini. Un film (un episod) despre viața la sat, despre voie bună, despre tradiția surechiului. Și, da, despre mustul care e cel mai bun băut direct de la sursă, de la șitău.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *