De om și pisică (2). Între sufletele care se simt, privirea poate spune mai mult decât ar putea-o face cuvintele

De abia am așteptat să ies, din nou, în natură, în pădure, cu Fly, pisicuța mea atomică. De data asta, însă, nu am mai băgat-o în cușca ei, am preferat să o las liberă. Evident, a fost peste tot în mașină (dar cuminte), uitându-se pe geam la lumea în mișcare.  

Pentru că deja e la a doua ieșire, m-am gândit că, poate, exaltarea ei (și a mea) o să fie ceva mai domoală. Nici vorbă. Același sentiment de libertate intens, amestecat cu o scânteiere ”sălbatică”, de abia așteptând să iasă la lumină, a cuprins și om și pisică.

Ne-am înțeles din priviri aproape tot timpul. Iar asta pentru că, în general, între sufletele care se simt, privirea spune mult mai mult decât ar putea-o face cuvintele. Da, în lumea în care oamenii se ascund după cuvinte, poate părea de neînțeles. Însă, în lumile create din emoții, privirea îți vorbește, îți cântă, te mângâie, te îmbrățișează… Cuvintele înseamnă ceva doar atunci când sunt sincere. Și, să fim sinceri (sic!), câți oameni mai sunt sinceri în ziua de azi? Și e de înțeles, într-un fel, sinceritatea te lasă, rapid, fără prieteni. Pentru că oamenii au nevoie de lingușeală, de abureală, de curtat, de vrăjit, de promis luna de pe cer, de serenade sociale la vedere, un fel de confirmare a adeverăciunii tale trupești. Sufletul… dă-l naibii. Cui îi pasă de suflet?

Fly îmi vorbește tot timpul din privire, mult mai mult decât un om. La fel și eu. Însă, în natură, acolo unde exaltarea te ia pe sus, a fost nevoie și de câte un ”Fly, hai la mine”. Iar ea, pisicuța atomică, un puiuț încă, m-a ascultat de fiecare dată, venind în felul ei, adică țopăind ca o căprioară. Sau, atunci când s-a cățărat în copac, patinând în jos într-un derapaj caraghios, dar atât de drăgălaș.

Și acum, când scriu, mă fixează cu privirea. De parcă ar ști că scriu despre ea. Mă fixează cu privirea spunându-mi, într-o tăcere intensă, muzicală chiar: ”Te văd așa cum ești. Și asta e tot ce contează”.

Oamenii nu pot să vadă. Ei își traduc impulsurile vizuale așa cum le convine. Oamenii nu vor să te vadă așa cum ești, ci cum vor ei să fii. Cu foarte puține excepții. Oameni care te văd așa cum ești, care te văd cu sufletul sunt atât de puțini, încât par că nici măcar nu există. Dar există. Cum îți dai seama care sunt aceia? După privire. O privire care are aceeași intensitate ca cea a lui Fly, pisicuța mea atomică. Hmmm… Poate că animalele sunt mai umane (acea umanitate nativă, necosmetizată și netransformată în sloganuri și clișee) decât oamenii.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *