De om și pisică (3). Alergând prin pădure. Întoarcerea la liniștea eternității, la eternitatea liniștii

Natura ne primește pe toți la fel. Pentru ea nu există ”Tu ce ești? Tu de-a cui ești? Tu de ce ai venit?”. Natura își deschide lumea pentru oricine vrea să meargă acolo.

Am renunțat, încă de data trecută când am ieșit în natură, la cușca de transport. Am urcat în mașină la fel, și om și pisică, o egalitate de suflet care nici măcar nu mai e nevoie de a fi manifestată în vreun fel.

De data asta, n-am mai mers în poiană, ca de obicei, am ales pădurea.

Câtă bucurie pe Fly! I-am făcut cadou pădurea și am alergat împreună pe pantele abrupte, printre copaci, ca și când atunci și acolo s-ar fi inventat joaca. Un fel de joacă nu de-a v-ați ascunselea, ci de-a ”ce bine că ne-am găsit!”. Și poate că aș fi obosit de la atâta alergat, dacă nu aș fi fost la fel de încântat ca și Fly, pisicuța mea atomică, de joaca prin pădure. Un fel de alergare copilărească, nebunească, dar care, în tot acest ”haos”, m-a purtat către liniște. Către acea liniște existențială pe care o găsești, uneori (de multe ori), în lucrurile simple.

Da, poate părea paradoxal, ca în toată nebunia asta aproape sălbatică, în care dorința de a fi liberi a fost ca o muzică dată tare, să te trezești, totuși, gol de orice dorință. Iar asta pentru că momentul în sine a fost tot ceea ce a contat, ca și când ar fi fost însăși esența vieții. Joaca, esența vieții? Da. În acel moment, da. Și, atunci, mi-am găsit liniștea. Cum se poate să-ți găsești liniștea fiind fără dorințe? Tocmai pentru că fiind fără dorințe, e ca și când te-ai întoarce la originile vieții, la liniștea eternității, la eternitatea liniștii.

Nu mi-am făcut deloc griji cum că aș putea să o pierd pe Fly în pădure. Chiar deloc. Între noi s-a creat o prietenie dincolo de ceea ce înțeleg oamenii prin ”a fi prieteni”. Un animal îți este, atunci când te alege, un prieten sincer, de nedespărțit chiar. Și nu pentru că ar urmări ceva, nu din complezență, ci pur și simplu.

Am privit-o pe Fly cum se contopește cu natura, cum descoperă lumea din jurul ei, așa cum o fac și eu, de altfel, cu toate simțurile. Chiar și atunci când, oprindu-se în fața câte unui copac, își spunea (atât de evident (o lecție pe care a învățat-o data trecută): ”Ăăăă, nu-nu, mai bine pas, că după ce mă cațăr, mai trebuie să și cobor. Iar la coborâre parcă nu-i chiar așa de fain. Mai bine mă joc în continuare.” Așa fac și eu când mă arde să mă cațăr pe cine știe ce stâncă îmi iese în cale. E adevărat, mă mai cațăr și de plăcere, dar, de obicei, doar dacă e neapărată nevoie, ca să ajung acolo unde vreau. Pentru mine, a mă cățăra pe stâncă e o joacă, un fel de a mă apropia de cerul de lângă mine, nu un sport.

Stânca e la fel ca pădurea, un prieten, un partener de joacă. Niciodată traseu cu obstacole ori pe post de jalon ori adversar de competiție. Eu nu vreau niciodată să înving stânca, să înving natura, ci să mi le apropii, să mi le fac prieteni. Iar prietenii nu se întrec între ei, decât dacă face parte din joc, de dragul de a fi împreună. Ne-am întors acasă cu scântei în privire. Scântei născute din acea eternitate pe care am regăsit-o în pădure. Scântei care au rămas la locul lor. În cazul lui Fly, cu o mică pauză cauzată de ștergătoarele de parbriz pe care le-a pornit încercând să se cațere pe bord peste maneta cu pricina.  Ștergătoare care au fost ca un fel de bau-bau, pe care Fly le-a privit mirată, stând cocoțată pe revistele Sălajul pur și simplu, pe care le mai păstrez încă deasupra banchetei din spate a mașinii. Bau-bau care a dispărut odată ce am coborât din mașină și am intrat în casă. Apoi, după turele de rigoare (că de aia e atomică), a adormit pe neștiute pe fotoliul din hol.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *