Despre Biserica fostei Mănăstiri Benedictine, azi Biserica Reformată Uileacu Şimleului, nu se știu prea multe, deși acolo au fost efectuate câteva cercetări arheologice, însă acestea vorbesc mai mult despre modul și materialele folosite pentru construcția fortăreței de piatră care, acum, e loc de rugăciune pentru enoriașii locului. Despre cine și de ce a construit fortăreața asta așezată pe dealul de pe malul stâng al văii Crasnei, despre arhitectura ciudată a zidurilor care o înconjoară, totul se învârte în jurul ipotezelor: se pare că, se spune, s-ar putea… Însă, avându-se în vedere vechimea acestei construcții – peste 700 de ani -, e greu de găsit mărturii scrise care să fi rezistat timpului. Și chiar și firul mărturiilor din neam în neam s-a pierdut, undeva, în istoria nescrisă a părții acesteia de lume. Iar asta nu face altceva decât să îmbrace fortăreața de piatră de pe deal în și mai mult mister, un mister cu iz de poveste, care, foarte ușor, ar putea deveni o poveste de succes a promovării zonei. Și nu doar din punct de vedere turistic.
Culoarul îngust ascuns între ziduri, în care misterul e palpabil, la fiecare pas,
și care înconjoară biserica printr-un fel de zid dublu care pune la încercare imaginația atât a celor care au ajuns acolo, cât și (în lipsa unor argumente concrete) a cercetătorilor științifici.
Despre zidul ăsta dublu se spun multe. Una dintre ”povești” e că, dat fiind că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugăriţe, coridoarele ar fi fost folosite pentru izolarea călugăriţelor participante la slujbe. Totuși, cam prea mult, dacă e să vrei să izolezi niște călugărițe de restul credincioșilor. Adică, nu ar fi fost îndeajuns o încăpere simplă, pentru lucrul ăsta? Mai ales că, în acele timpuri, să aduci materialul necesar și să realizezi o astfel de construcție nu era nici pe departe atât de ușor ca în zilele noastre. Și pentru că pragmatismul era cuvântul de ordine (sau nu?) în acele vremuri, greu de crezut că s-ar fi depus atâta efort doar pentru a ascunde de ochii celorlalți niște călugărițe.
O altă ipoteză e aceea cum că biserica e doar o replică mai mică a marilor catedrale din Europa, în care corpurile laterale au fost înlocuite de acest coridor. Se prea poate, dar, din nou, greu de crezut că s-a depus atâta efort doar pentru a avea și cei din partea asta de lume o ”catedrală mare ceva mai mică” doar a lor. Poate dacă zona ar fi fost atât de bogată, oamenii atât de înavuțiți și interesul atât de mare încât să justifice așa ceva. Dar istoria nu a consemnat zona aceasta ca fiind una importantă ori puternică, și atunci, de ce să fi irosit material și forță de muncă doar pentru atât?
Cea mai plauzibilă dintre ipoteze e cea în care zidului ăsta dublu i s-ar fi atribuit un rol defensiv, în caz de asediu, mai ales că datarea construcţiei e, conform puținelor date, imediat după invazia tătarilor. Însă, și în cazul ăsta, arhitectura zidului exterior clatină oarecum ipoteza. De ce? Gemulețele mici, rotunde, cu un diametru de vreo 20, 30 de centimetri, așezate pe o parte a construcției, nu ar fi fost deloc utile în a ține atacatorii la distanță, nepermițând folosirea cu succes a armelor existente în acele timpuri. Ferestrele înalte și înguste de pe cealaltă parte a construcției ar fi putut îndeplini rolul acesta, dar de ce au fost construite doar pe unul dintre ziduri? Și apoi, dacă ar fi avut un rol defensiv, cum au avut multe ale biserici fortificate din Transilvania, ar fi trebuit să aibă un element care aici lipsește: zidul de apărare.
Pentru orice ar fi fost construit culoarul dintre ziduri, însă, atunci când urci scările înguste, atât de înguste încât, dacă ai umerii ceva mai largi, trebuie să mergi oarecum lateral, senzația asta de ”mistic” e prezentă la fiecare pas. În cărămida pe care calci, în ferăstruicile mici și rotunde ale zidului exterior, în ferestrele înguste ale zidului interior, în ușa de lemn care dă în turnul ce urcă, etaj cu etaj, către ceea ce pare să fi fost clopotnița. Și e ușor să-ți lași imaginația liberă, să îți creezi propria poveste legată de culoarul acela îngust dintre ziduri, care pare că face legătura cu o altă lume. Mai ales că zidurile, cuprinzându-te și dintr-o parte și din alta, ca un fel de îmbrățișare a unei entități care a fost transformată într-o construcție de piatră, nici nu te lasă să te răsucești, rapid, să vezi dacă te urmărește careva, de dincolo de semiîntunericul culoarului acela îngust, îngust. Și, dintr-odată, acel ”se pare că” ce învăluie în mister zidurile fortăreței de pe dealul de pe malul stâng al văii Crasnei capătă consistența unui adevăr pe care l-ai descoperit, acolo, între zidul din stânga și cel din dreapta. Ziduri printre care te strecori către capătul culoarului, trecând pe lângă ferestrele neregulate, parcă făcute la repezeală, prin care se vede în interiorul bisericii.
Cândva biserica fostei mănăstiri benedictine, azi biserică reformată
Deși în secolele XII-XIII este menţionată documentar mănăstirea căreia îi aparţinuse această biserică, părearea avizată e că, în momentul de faţă, nu există nicio informaţie certă asupra existenţei vreunei mănăstiri benedictine (?!).
Ce se știe, totuși?
Biserica fostei mănăstiri benedictine (conform Wikipedia, biserici.org, cronica cercetărilor arheologice din România) a fost ridicată, în stil romanic, în jurul anului 1260 şi a suferit transformări majore ulterior.
Singura biserică fortificată din zonă a aparținut inițial unei mănăstiri romano-catolice benedictine, actulamente reformată-calvină. Nava (în arhitectură – un termen ce desemnează zona centrală, a bisericii unei abații, a unei biserici sau a unei catedrale construite în stil arhitectural romanic sau gotic, care se întinde între intrarea și altarul acesteia) dreptunghiulară este flancată în interior de pilaștri masivi, deasupra cărora sunt ridicate pseudo-tribune laterale, practicate în grosimea zidurilor și prevăzute cu nișe în capătul estic. Fațada vestică este prevăzută cu turn-clopotniță de plan pătrat (la bază) și octogonal (la partea superioară). Absida poligonală nedecroșată datează din anul 1800. Biserica a fost refăcută în secolul al XVIII-lea.
Ferestrele boltite ale coridorului permit luminii să pătrundă în corpul bisericii pe toată durata zilei.
Odinioară coridorul înconjura toată biserica, dar odată cu demolarea sacristiei, a fost întrerupt și coridorul. Nu se cunoaște exact rolul acestuia, dar poate că asigura doar spațiu suplimentar pentru credincioși. Sub coridor nava are ferestre oarbe. Amvonul, coroana acestuia și corul au fost construite în 1775. Se presupune că în aceeași perioadă a fost construit și tavanul casetat. Porticul sudic a fost construit în 1778. Turnul, cu secțiune pătratică jos și octogonală sus, este gol în interior.
Pe un panou din tavan se poate citi un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune: ”Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Şimleului, din banii enoriaşilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz”.
Zidărie laturii estice a porticului e realizată prin aşezarea de pietre (micaşist) de dimensiuni neregulate, înecate în mortar gri curat. Cel mai vechi element de zidărie cercetat, colaterala sudică navei iniţiale, este realizat din pietre de dimensiuni neregulate, aşezate cu grijă, prinse cu mortar gri degresat cu nisip fin.
După incendiului petrecut în 1884, corul iniţial a bisericii a fost reconstruit.
Biserica Reformată din Uileacu Șimleului este clasată pe lista monumentelor istorice din județul Sălaj.
Deși sunt din apropiere nu am fost niciodată în acestă biserică considerând-o ca o construcție veche si atât. Prezentarea,descrierea făcut îmi stârnește curiozitatea si dorința de a o vizita. Mă întreb cum,cu ce si cu cine sa contruit in aceea perioadă un asemenea imobil. Respect si admirație pentru strămoși nostri.