De primăvară

Cum să scriu de tine, primăvară?
Prin iarba cea dintâi
ce pare că a îmblânzit ridurile cerului
din care mai alaltăieri
fulgii de zăpadă
se prăbușeau pe câmpuri
m-am oprit ca răsăritu-n cer întâia oară,
și cer și dor și viață, toate mă-nconjoară.

Ard firele de iarbă
printre pașii de dincolo de drum
căutând ochi să o vadă,
căutând martori ai primelor flori:
măseaua ciutei,
popâlnic iepuresc,
viorea cu raze de albastru străveziu,
azi sînt aici, mâine o să mai fiu?

Crengi desfrunzite își așteaptă
veșmânt primăvăratic,
să nu mai pară că-s cioturi
aducându-și aminte
cum le-a sărutat soarele în cealaltă primăvară,
cum păreau că-s rădăcini către cer
de parcă drumul lor ar fi fără de sfârșit
la fel ca sărutul cel dintâi, desăvârșit.

Bineînțeles că te-am găsit
de la prima îmbrățișare
și te-am privit – privirea mea e și a ta –
crescându-mă, iubindu-mă,
strângându-mă în brațele tale,
purtându-mă polen
la fel ca albinele ăstea pierdute-n mireasmă de floare,
eu strig că vreau, lor le e atât de ușor să zboare!

Cum să scriu de tine, primăvară,
cum să te-ntreb dacă mai ții minte
cum arde o stea căzătoare
o trecătoare secundă?
Am găsit-o într- un ochi de apă sădindu-și lumină
pentru secunda trecută și cea de-acum și cea ce va să vină.

Am găsit-o într-o cruce înfiptă-n pământ,
rădăcini agățându-se de ce a mai rămas
din Dumnezeul din tine
ca și cum ar vrea să rămână acolo
mărturie că-n jurul soarelui
cresc vieți
se sting vieți,
cresc alte vieți,
se sting alte vieți…

Cum să scriu de tine, primăvară, când n-am cuvinte?
Ia-mă de mână, te iau și eu, și-o să ne-aducem aminte.