De veghe în lanul de primăvară de pe Dealurile Sălajului

Degeaba, oricât de mult ar seduce vara cu a ei căldură, cu vacanțele la mare sau la munte, și libertatea de a purta un tricou și teniși, oricât de mult ar seduce iarna cu sărbătorile și zăpada, cu pârtiile de schi, ori toamna cu ale ei culori magnifice, primăvara e deosebită. Pentru că primăvara, viața își face simțită prezența cel mai tare, totul vrea să înverzească, să înflorească, să zâmbească soarelui, să ”iasă în lume”. Și aici, pe Dealurile Sălajului, simți asta din plin.

Un mușuroi de furnici mare și rotund, cu un gard verde din iarbă trasându-i conturul, e o pată de culoare. Un teritoriu marcat de niște granițe: ”Dincolo de gardul ăsta de iarbă suntem noi, și ați face bine să ne lăsați în pace”. M-am aplecat să văd mai bine vânzoleala aia a furnicilor, care pare haotică, dar, de fapt, se desfășoară după niște reguli bine stabilite. Furnicile mici, lucrătoarele, fac ce e de făcut pentru binele mușuroiului, iar furnicile ălea mari, cărora, dacă te uiți de aproape, le poți vedea mandibula puternică, stau de pază, și nu ezită să atace pe oricine și orice ar părea că e o amenințare. Eu nu eram deloc o amenințare, dar furnicile ăstea mari, cu mandibulele la vedere de unde să știe? Așa că m-am pomenit cu ele în dreptul nasului, aflat mult prea aproape de mușuroi. Cine are nevoie de pișcături? Eu nu. Mi-am luat nasul de acolo și le-am lăsat în pace.

Cum se face că deși 15 metri sunt ușor de parcurs, eu încă nu i-am parcurs? Simplu. O mierlă mi-a ieșit în cale. Iar mierla asta avea chef de pozat. De asta, în loc să zboare, odată văzându-mă, mierla parcă se plimba prin fața mea ca să pozeze: ”Uite, vezi ce cioc portocaliu am? Fii atent cum știu să prind insecte. Alo, am fost eu prea rapidă? Că văd că stai și zâmbești ca prostu’, în loc să faci poze. Nici măcar nu ai scos capacul obiectivului. Fii atent, mai încercăm o dată. Ce? Nu se poate, iar ai pierdut momentul. Of, oamenii ăștia, ce reflexe slabe au. Uite, mă opresc. Să nu spui că nici acuma nu-mi faci poze…”. I-am făcut o fotografie, că prea stătea la pozat, apoi am trecut la nici cinci metri de ea – eu zâmbind, ea pozând în continuare.

Florile pădurii sunt superbe, în simplitatea lor. La fel și primele frunze de un verde crud. Și atunci când ajungi în mijlocul lor, culorile capătă un cu totul alt sens.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *