Superb concertul celor doi artiști – Diana Jipa și Ștefan Doniga! Și nu e o remarcă gratuită ca să dea bine, nici un fel de ”Bravo!” care se practică, de regulă, la evenimentele de gen, când aplauzele de final sînt un fel de tipar care să reflecte bunele maniere aristocrate ale publicului. Nu. Superb e o caracterizare într-un singur cuvânt a concertului pe care cei doi l-au susținut la Zalău, în cadrul turneului „Romania Universalis”, în Zalău fiind organizat cu sprijinul Direcției Județeană pentru Cultură Sălaj, respectiv Doina Cociș.
Așa, ca un desfășurător, în program au fost cuprinse lucrări ale compozitorilor români, dar de naționalitate diferită: George Enescu, Walter Klepper, Eugen Doga, Alfonso Castaldi, Theodor Rogalski, Mihail Jora, Hilda Jerea, Béla Bartók. Iar la final, ca un fel de bis, balada lui Ciprian Porumbescu, atât în varianta clasică, cât și o adaptare proprie a celor doi artiști.
Mi-au plăcut acel intermezzo narativ dintre partiturile muzicale interpretate în concert. Și aș putea să fac un mic rezumat a celor spuse de Ștefan Doniga. Și ar fi în regulă pentru o știre. Însă o știre rece, impersonală, despre un asemenea eveniment ar fi o ”blasfemie” la adresa muzicii. Așa că nu am să fac asta. În schimb, am să vă spun despre eleganța interpretării, despre ținuta sufletească, despre emoțiile născute din sunetele viorii și a pianului, despre cum tot ceea ce s-a întâmplat în Sala Transilvania s-a metamorfozat într-o călătorie în adâncul muzicii.
”Pentru ca binele și frumosul să ajungă la oameni”, a spus Ștefan Doniga. Și nu a spus-o doar prin cuvinte, într-una din scurtele narațiuni, ci, mai ales, prin muzică, prin felul în care atingea clapele pianului, ca și cum nu le-ar atinge. Prin limbajul trupului, a privirii care însoțea fiecare pasaj muzical. Iar asta înseamnă a fi una cu muzica – o însușire specifică doar muzicienilor adevărați, cei pentru care muzica nu e o profesie, ci o stare sufletească. O stare sufletească tradusă în sunetele muzicii de Ștefan Doniga și Diana Jipa la un nivel de înaltă clasă.
Vioara… Nu știu dacă așa a fost gândit, structurat concertul, pentru ca vioara, muzica care a răzbătut de pe corzi să crească în intensitate pe măsură ce concertul se apropie de final, să te facă să simți fiecare notă vibrând aproape, foarte aproape de tine, cel din public. Și chiar dacă toate lucrările compozitorilor din program au fost interpretate într-o manieră desăvârșită, totuși, muzica lui Béla Bartók a făcut ca vioara să strălucească. Și, sincer, nu mi-am putut lua ochii de pe vioară, urmărind alunecările delicate ale degetelor pe corzile viorii.
Însă partea cea mai frumoasă a concertului a fost acel bonus în afara programului – balada lui Ciprian Porumbescu, una din cele mai frumoase lucrări muzicale românești. Și nu atât varianta clasică, ci mai ales varianta, adaptarea celor doi artiști a baladei.
Atunci când vioara strălucește (și a strălucit), îți spui că nimic nu mai poate să te surprindă, mai ales că muzica lui Ciprian Porumbescu înseamnă, în primul rând, vioară. Și așa mi-am spus și eu. Însă Ștefan Doniga a reinventat superba baladă, clapele pianului creând o adevărată ploaie caldă de emoții, de la început până la sfârșit, o muzică desăvârșită. Absolut superb! La final, Diana Jipa și Ștefan Doniga s-au înclinat în fața publicului. Însă publicul ar fi trebuit să facă asta. Și nu doar în semn de respect pentru muzică, pentru extraordinarul eveniment cultural care a avut loc atunci și acolo. Ci, mai ales, în semn de respect pentru cei doi muzicieni de înaltă clasă, pentru ceea ce au oferit publicului.
