Diana Jipa și Ștefan Doniga, într-un concert unde extraordinarul s-a împărțit la trei: oamenii, muzica, scena

Nu știu cum poate fi tradusă în cuvinte esența unui artist adevărat. Iar asta pentru că e greu să descrii un suflet împărțindu-l în silabe.

Artistul asta ar trebui să fie, în primul rând – suflet. Iar atunci când nu știi cine e mai frumos – artistul, omul? – „traducerea” vine de la sine. Fără cuvinte. Doar emoții.

I-am ascultat de mai multe ori pe Diana Jipa și Ștefan Doniga în concerte. Și de fiecare dată nu doar vioara Dianei și pianul lui Ștefan au făcut ca muzica să vibreze, umplând locul. Ci și ei, artiștii, prin felul lor atât-de-frumos-simplu în care s-au așezat în fața publicului. De data asta, scena cu muzică și suflet a fost în curtea superbei Pensiuni Casa Catrinei, din Văleni, Sălaj, acolo unde Ecaterina și Sebi Olaru au creat o poveste. Una care, într-o zi de sâmbătă, a fost cu muzică. Și ce muzică!

Se prea poate ca, din punct de vedere acustic, o sală de concerte să fie locul ideal pentru un concert de muzică clasică. Asta până când asculți un concert în aer liber. Mai ales dacă e un concert cu un public restrâns. Iar motivul nu ține doar de muzica în sine. Ține de artiștii din fața ta, pe care îi vezi și altfel decât într-o sală de concert. Vezi, în primul rând, omul. Aici, la Casa Catrinei, i-am văzut pe Diana și Ștefan așa cum sunt ei de fapt: doi oameni frumoși.

Nu știu dacă e așa în fiecare zi (probabil că așa e), însă îmi place să cred că în ziua concertului natura și-a chemat păsările ca să întregească muzica. Și a fost superb să asculți vioara și pianul acompaniate de trilul păsărilor. Superb!

Nu-s ornitolog, așa că nu am recunoscut decât cântecul cucului. Însă toate și-au acordat trilul cu muzica din mijlocul naturii. Iar asta a fost de-a dreptul magic. Și, până la urmă, atunci când vorbești despre muzică, despre asta e vorba, despre magie, o magie a sunetelor, nu?

Dor de România, Balada lui Ciprian Porumbescu, o compoziție de-a lui George Enescu, pe când avea doar 14 ani, dansurile lui Béla Bartók, la fel ca celelalte piese muzicale care au umplut curtea pensiunii, au creat magie. O magie care s-a împărțit la trei: oamenii, muzica, scena.

Magie… În lumea asta, e tot mai greu să vorbești despre magie. Însă dincolo de războaie, lupte sociale, politică, răutate, ură, dincolo de „bocancii mei sunt mai mari și mai tari decât ai tăi”, dincolo de lupta pentru supraviețuire, chiar, (și) despre asta e vorba în viață. Despre magia de a fi. Despre poveștile pe care reușești să le creezi. Și nu despre orice povești. Ci doar cele cu lumină, cele care te fac să spui: „O, ce frumos…!”